© Dezbinaţi pe-arena vieţii, doar în moarte ne-ntâlnim… Violetta Petre Nori pe prispa unui gând se adună a furtună, bate ploaia pe cuvânt, bate toaca sus, pe lună; nu e nimeni în amvon, Evanghelia s-o cânte, îngerii-n genunchi rostesc rugăciuni, cu aripi frânte. Parcă-i noaptea un arest pentru suflete pribege, unde moartea dă un test din a vieţii nouă lege; exilată în deşert, în genunchi pe coji de nucă, plânge viaţa-n ritm alert, pregătindu-se de ducă. Între rai şi iad e seară,-şi dau amurgurile mâna, ruga cade-n ploi de ceară pentr-un somn de totdeauna. Stau păcatele la coadă, să primească iertăciune, suferinţa se înnoadă în arcan de-amărăciune; anticameră-a-mpăcării sau a zbuciumului veşnic, unde stă cipa iertării într-o flacără de sfeşnic, unde ne sfârşim trăirea, răi şi buni, uniţi în moarte; numai viaţa ne dezbină, unul de-altui prea departe. Strig aşa în van, ca orbii, în tăcerile absurde, poate-i cineva aproape, care vede şi aude… 30.01.2019