Elena Farago – Iubeşte-mi mâinile…

Elena Farago – Iubeşte-mi mâinile…

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atâta – cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe…

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot…

Dezleagă-mi sufletul de vina
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină…

Advertisements

What Follows Boeing’s Earnings Blowout? — 24/7 Wall St. http://feedproxy.google.com/~r/typepad/RyNm/~3/XfceNzy0Jts/

Boeing reported quarterly and full-year results Tuesday morning that blew past analyst estimates. Then the aircraft giant proceeded to forecast an even better year in 2019. What’s next?

via What Follows Boeing’s Earnings Blowout? — 24/7 Wall St.

Poate că greşesc, poate că nu, gândind aşa. Mă obsedează de multă vreme vorba care spune că, atunci când umileşti pe cineva, cum cuvântul este un bumerang, energie fiind, te umileşti pe tine însuţi/însăţi. Şi cum mintea mea nu-şi găseşte liniştea aproape nici o clipă, am dezvoltat ideea cam aşa… Când emani ceva toxic pentru altcineva, energia aceea toxică se conservă şicum toate sunt legate în existenţă, în general, şi existenţa ta va readuce acea energie şi va fi cumva accesată, netransformată fiind, şi te va nimeri când îţi este mai dragă clipa, prin propriile manifestări. “Nimic nu se pierde, totul se transformă” şi revine posibil mult mai puternic la un moment dat. Deci practic umilinţa aplicată cuiva ţi se întoarce însutit ori prin rostirea altcuiva, ori prin manifestarea viului din tine, îndiferent cum fugi de răspunderea rănirii altei fiinţe indiferent că este om sau plantă, sau animal, sau pasăre, sau orice a rfi pe pământul pe care calci şi în care frămânţi ceea ce e viu, mobil sau static. Încerc să fac legături multiple cu faptul că timpul nu există, timpul îl modelăm noi în existenţă prin simplele gesturi, prin mişcarea noastră indiferent unde o manifestăm, indiferent cum accesăm instrumentele infinite ale existenţei. Şi ajung să mă întreb firesc: oare timpul, nu cumva este subordonat mişcării omului prin existenţă? (partea a doua a romanului “Victor, clovnul din mine”, în lucru) Anne Marie Bejliu, 30 ianuarie 2019

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1967249763322374&id=100001121075154

© Şi-acum mai eşti în mine Violetta Petre M-ai adăpat, iubite, ce sete-aveam în mine De ploile rebele, de vară şi de tine! Şi cum mai creşte iarba în pielea de sub palme Când palma ta rămâne pe sânu-mi şi adoarme! Şi-acum mai eşti în mine, ca un poem ce cântă Pe strune de vioară, când înserări frământă. Cum înfloreşte-albastrul sub genele lăsate, În visele de noapte, când pleoapa-ncet se zbate! Şi aripile-s ramuri ce înfloresc amurgul, Cu primăveri aruncă în mine Demiurgul. Pe buze mai suspină sărutul…ce arsură Mi-a sângerat tăcerea şi s-a ascuns în gură! Mi-ai adăpat iubite, atâtea doruri mute, Cu zeama aurie de pere pergamute! Când ai muşcat din versul virgin al cărnii mele A explodat tot cerul şi a plouat cu stele. Şi-s ca o sărbătoare în straie de lumină Şi te iubesc cu teamă şi te iubesc cu vină… 30.01.2017

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2548563058493418&id=100000192471832

© Dezbinaţi pe-arena vieţii, doar în moarte ne-ntâlnim… Violetta Petre Nori pe prispa unui gând se adună a furtună, bate ploaia pe cuvânt, bate toaca sus, pe lună; nu e nimeni în amvon, Evanghelia s-o cânte, îngerii-n genunchi rostesc rugăciuni, cu aripi frânte. Parcă-i noaptea un arest pentru suflete pribege, unde moartea dă un test din a vieţii nouă lege; exilată în deşert, în genunchi pe coji de nucă, plânge viaţa-n ritm alert, pregătindu-se de ducă. Între rai şi iad e seară,-şi dau amurgurile mâna, ruga cade-n ploi de ceară pentr-un somn de totdeauna. Stau păcatele la coadă, să primească iertăciune, suferinţa se înnoadă în arcan de-amărăciune; anticameră-a-mpăcării sau a zbuciumului veşnic, unde stă cipa iertării într-o flacără de sfeşnic, unde ne sfârşim trăirea, răi şi buni, uniţi în moarte; numai viaţa ne dezbină, unul de-altui prea departe. Strig aşa în van, ca orbii, în tăcerile absurde, poate-i cineva aproape, care vede şi aude… 30.01.2019

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2548514241831633&id=100000192471832