Îmi lipesc urechea de sufletul cuvântului un cuvânt pe care cineva l-a rostit înainte să mă nasc o lipesc de un pântec imaginar să-mi ascult timpul dinainte de naştere cineva răsuflă greu şi pleacă vertical altcineva râde în hohote şi merge vertical apoi se întinde pe patul verbelor frumoase multă mişcare în jurul pântecului imaginar în care pe nevăzute intru după ce pasul mi-l potrivesc liniştită cu cel al nenăscutului din mine timpul ţâşneşte acum mai ager o zi pare cât o secundă rătăcind în aşteptări fără final cu un început ilizibil dincolo de pântecul imaginar Ies din pântecul imaginar numai cu inima aştern mâna stângă ca pe o scoică pe el auscult propria-mi fiinţă ca pe o inimă sau un pumn fragil plin de gesturi când mă mai alăptezi mamă? când? să cuprind sânul tău cald şi zâmbetul acela cât un infinit de braţe primitoare Mă întorc în pântecul imaginar pentru încă o călătorie a uimirii prin inima care încă îmi sunt Anne Marie Bejliu, 2 noiembrie 2018