Singurătatea mea Violetta Petre

Singurătatea mea
Violetta Petre

Singurătatea mea, cât marea mare,
M-a prins în laţ de mâini şi de picioare;
Şi ca şi marea în tăcere-albastră
Sărut un ţărm din închisoarea noastră.

Ne luăm de mână, pipăind poeme,
Şi câte-un vers, de-atingere, mai geme;
Ca orbii intuim şi cer şi mare
Şi în genunchi ne construim altare.

Paradoxal, mi-e bine… şi-n cuvinte
Mă regăsesc închisă-n jurăminte;
S-a-mbolnăvit silaba ”ta” de vină
Când şi-a pierdut perechea în ruină.

Nici ”ma” nu-i de găsit, iar pruncul plânge
Că neperechea-i dă să sugă sânge;
Singurătăţi în cochilii de spaimă
O rugă de ascet, în gând, îngaimă.

Singurătatea mea, cu gust de sare,
De ce ţi-e lacrima atât de mare?
18.07.2016

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.