Anne Marie Bejliu, 6 iulie 2018

bate cuvântul în garduri de fier
şi în toate literele cade un gând

se ridică timpul deasupra noastră

suntem – ce constatare! – ai nimănui
suntem ai tuturor paşilor

nelipsiţii paşi spre hăul cuvintelor
rostite nerostite
saltă între aripi de păsări flămânde

hulpave
verbele literele le înghit
şi noi
cuminţi
din ce în ce mai cuminţi
urlăm pe cuburi din piatra paşilor pierduţi
de-a lungul sălilor de spectacol absurd
absurdul teatru jucat
voit nevoit
mai mult nevoit
pentru a fi acceptaţi

nu ne acceptăm

ne schimbăm hainele coafura machiajul
zâmbetul/rânjetul

interiorul
frica o porneşte instant
instinctul pierde valoare cântărim
cântărim totul

şi sărutul îl cântărim
tocmai azi când
printr-o absurdă hotărâre a nimănui
e ziua lui

ce tablou, Doamne! ce tablou…

(răspunsul vine de undeva
din camera lorzilor de carton
piatra sare pe scena teatrului absurd
actorii o prind
sau măştile noastre care
o fărâmă între dinţii de carton
ceva suie spre luminile artificiale)

Anne Marie Bejliu, 6 iulie 2018

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.