Pentru Anton-AP White

CAPITOLUL 5
Au trecut patru zile în care nu te-am văzut deloc, Anton. Ești încă la fermă, dar ori ești prea ocupat, ori mă eviți. Sau, cum mi-ai spus atât de clar, nu îți pasă. Mama Smaranda tot caută scuze, pretexte. Încă nu renunță. Totuși, e o fermă mare…
Azi e sâmbătă, ne cununăm. Am îmbrăcat o rochie nouă. Nu e o rochie de mireasa pentru că azi facem doar cununia civila, ¨ să nu mai vorbească lumea¨ mi-a spus mama Smaranda. Cununia religioasa o să o facem în câteva săptămâni când o să fie gata și rochia mea de mireasă. Mie și cea de azi mi se pare potrivită. E galbenă pal, aproape albă, simplă, veselă. Genul de rochie la care nu aș fi putut să visez niciodată pentru că nu aș fi știut să mi-o imaginez. Oricum, ce aș fi putut să fac eu cu o așa rochie la bunica Lina în curte. Cu părul nu am știut ce să fac, nu am simțit că s-ar potrivi cozile mele împletite de țărăncuță inocentă așa că l-am lăsat despletit pe spate legat doar parțial cu o panglică. Mă simt ca o adevărată domnișoară în rochia mea. Mă învârt fericită în fața oglinzii imense din camera mea și apoi cobor plutind scările. Mă obișnuiesc repede cu viața de aici, îmi e din ce în ce mai ușor să nu mă mai simt vinovată.
În salon mă aștepți tu, Anton și mama Smaranda. Ea îmi zâmbește. Tu ești superb, așa cum doar tu știi să fii. Citești ziarul și bei cafea, nonșalant, atât de împăcat cu tine și cu corpul tău frumos, îmbrăcat lejer într-un costum maro. Ne-am asortat, tip fericită în gând! Ai ridicat capul, te-ai uitat la mine câteva clipe blocat apoi te-ai înecat cu cafeaua care-ți țâșnește neatrăgător printre buze.
– Tu ai îmbrăcat-o, mama?
– Da, răspunde contrariată mama Smaranda.
– Da, știu, era retoric. Se vede! Așa voiai tu să arăți când erai mică, acum 50 de ani? Doamne mama, vrei să o iau de nevastă sau să mă faci să mă simt vinovat de incest? Vrei să-mi iau nevastă, dă-mi o femeie, nu o copilă moțată și cu genunchii juliți. Sau, și mai bine, ia-o tu! Oricum tu ești bărbatul în casa asta și tu ai hotărât că îmi trebuie nevastă.
Ai trântit cana de cafea pe masă și ai ieșit din cameră. Eu am rămas tranzită pe loc, blocată. Toată bucuria s-a retras din mine, ușor, amorțită și ea.
– Adela, nu te supăra, te rog. O să îi treacă. Ești foarte frumoasă, crede-mă. O adevărată domnișoară. Cred că are iar toanele lui obișnuite, se apropie ziua când ar fi plecat. O să îi treacă, lasă-i timp.
O adevărată domnișoară, îmi repet. Și el vrea o femeie…
Mama Smaranda a ieșit din cameră. Nu știu unde s-a dus, dacă a zis ceva eu nu am mai auzit-o. Am rămas cuminte în același loc, încercând intenționat să nu mă gândesc la ceva anume. Orice gând legat de tine m-ar fi dărâmat în genunchi și atunci chiar că aș fi avut julituri așa cum m-ai acuzat. Mama Smaranda s-a întors și m-a anunțat că atât cununia civilă cât și cea religioasă urmau să aibă loc aici la conac în două ore. Au trimis vorbă după primar și după popă și au fost de acord să vină ei.
– Doar suntem familia Anton, încercă să mă asigure mama Smaranda, trebuiau să vină.
Nici nu vreau să mă gândesc ce scandal a fost între voi și mă amuză încercarea ei de a mă calma. Eu simt că totul e o concesie, că doar așa m-ai vrut, Anton. Nu sunt ce vrei, nu sunt ce-ți trebuie…
Încă, mai mult decât oricând, tu ești ceea ce vreau, ce îmi trebuie…
Cununia a trecut ca un fum. S-a ținut în biblioteca veche a familiei și eu am apreciat gestul mai mult decât și-ar fi putut imagina cineva. Aici, în mirosul cărților mele dragi, demult abandonate, dar nu uitate, puteam să încerc să fiu calmă. Au fost prezenți o mână de oameni, incluzându-i pe popa cu soția și primarul cu a lui. Toți aveau zâmbetul ăla forțat de care dacă mai tragi puțin se sparge. De emoție, m-am uitat toată ceremonia la gâtul tău, la pulsul care bătea regulat, puternic și încet în același timp. Erai atât de liniștit. Haosul din mintea ta era acum plecat într-a mea. Punctul culminant a fost când m-ai pupat Anton. Adică, când nu m-ai pupat. M-ai tras liniștit spre tine și m-ai pupat ușor, frățește pe frunte. Fără pic de pasiune, fără pic de emoție. Abia apoi am găsit îndrăzneala să mă uit la fața ta, în ochii tăi. Frumos, liniștit, la mii de kilometri distanță de mine. Aveai dreptate, cine eram eu să îndrăznesc să sper la tine. Tu erai altceva, cu mult deasupra tuturor, ceva spre ce oamenii obișnuiți tind, fără putință să atingă vreodată.
Audiența a fost blocată și ea câteva clipe apoi, de parcă cineva i-a îmbrâncit sau i-a ciupit, au început să aplaude, să chiuie fals de fericire. Dumnezeule, câtă minciună, în camera asta nimeni nu era fericit! S-au împărțit pahare de șampanie. Tu te-ai întors spre bibliotecă și ai scos o sticlă dintr-o vitrină. Am recunoscut băutura ta după culoare și miros. Nu știu de unde am găsit forța să vin spre tine, probabil inerția, probabil dorința de a ne lega ceva, orice în ziua asta care trebuia să fie cea mai fericită din viața mea.
– Îmi dai și mie puțin, te rog?
Te-ai uitat în ochii mei și eu m-am zbârlit toată, așa putere aveai asupra mea.
– Sigur, soția mea dragă. Totuși, ai voie? Ai adăugat cu vocea ta profundă, ușor răutăcioasă. Câți ani ai?
M-am abținut să-ți spun că ți-am mai zis odată. Dacă tu nu îți aminteai noaptea aceea în care ai fost atât de aproape de mine, de ce să ți-o amintesc eu.
– Fac 19 ani peste zece zile.
– Mmmm, ești măricică. N-aș fi spus.
Încă o jignire voalată. Încercam din toate puterile să îmi repet în minte ce îmi spuseseși tu, că nu te războiești cu mine, că nu ai nimic cu mine… Dar tocmai asta era, începea să fie dureros faptul că tu chiar nu aveai nimic cu mine când eu voiam totul de la tine.
Mi-ai pus un pahar și mi l-ai întins. Băutura mi-a ars gâtul ca și data trecută, dar am încercat să nu fac prea multe figuri, toți se uitau la noi, ne urmăreau fiecare respirație. La fel ca atunci, băutura m-a calmat. Așa era și cu tine?
– Cum se numește?
– Vișinată, mi-ai răspuns ușor confuz. Ce, nu-mi spune că te corup. Nai mai băut așa ceva? Știu că nu erai bogată, dar asta e o băutură de-a țăranilor.
– Nu, nu am mai băut alcool până să locuiesc aici. Doar vin la împărtășanie, m-am trezit adăugând, să umplu golul, să continuăm să vorbim.
– Dumnezeule, chiar sunt un corupător de minore, ai adăugat și am avut impresia că te abții să nu începi să râzi. Îmi venea să îmi dau palme, de ce ți-oi fi spus asta, să mă vezi și mai copilă?
Te-ai mai uitat puțin la mine și eu am plecat ochii spăsită.
– Pentru frumusețea asta mică și bună care a acceptat să ia de soț o brută ca mine, ai toastat cu o voce puternică ce m-a făcut să tresar. S-au auzit câteva râsete ușoare. Tu încă te uitai ușor amuzat la mine, cu paharul întins. L-am întins și eu pe al meu și am ciocnit în semn de noroc. Căprioara mea, ai repetat mai cald, mai profund. Ai băut apoi tot paharul dintr-o înghițitură și eu te-am imitat iar, din inerție. Abia am apucat să pun paharul jos și să îmi maschez tusea că m-am simțit trasă în brațele tale. Mă țineai cu un braț de după umeri și mi-ai mângâiat obrazul ușor cu toate degetele pe rând. Dacă aș fi știut că urmează să faci asta sigur nu aș fi băut toată băutura aia dintr-o dată. Frumoasa
mea, ai continuat și eu îmi doream din tot sufletul să fie adevărat, tu chiar să-mi spui mie asta, nu lumii. Picioarele amenințau să mă lase, inima se zbătea înnebunită și capul mi se învârtea. Și nu, nu era de la băutură.
Invitații au ridicat și ei paharele și au toastat:
– Viată lungă!
– Sănătate!
– Noroc în toate!
– Copii frumoși și sănătoși!
Nimic din toate astea nu rezonau cu mine acum. Mi-aș fi dat viața lungă, sănătatea și norocul pentru iubirea ta. Copiii nu intrau în discuție, după cum mă anunțaseși. Anton, dragul meu soț…
În noaptea aia n-ai venit la mine deși eu te-am așteptat emoționată și nervoasă.
Ai mai stat încă trei zile la conac. Erai ca un leu în cușcă. Cu mine te purtai oarecum frumos, parțial ca și cum nu îți păsa, parțial ca și cum nu existam. Nu vorbeai cu mine, chiar și atunci când ne întâlneam din întâmplare pe holuri sau prin gradină, mă salutai cu o ușoară înclinare a capului, ca un domn din alte vremuri. Ar fi trebuit să fiu mulțumită că te porți așa. Cu mama Smaranda chiar erai un monstru, oricât mă doare să-ți spun asta. Nu credeam că se poate purta cineva așa! Când erai treaz urlai și țipai din orice. Totul era motiv, pretext căutat. Uși trântite, înjurături, servitoare în gri și negru alergând speriate pe holuri, mereu cu câte ceva în mână, mereu cu treabă de frică să nu-ți sară pe ele. A fost un șoc pentru mine, oricât de săracă și înapoiată eram, veneam dintr-un loc în care oamenii plângeau de supărare în tăcere, demn, se consumau în interior. Niciodată nu auzisem urlete și vorbe grele ca acum, vorbe dureroase, aruncate cu atâta ușurință. Apoi te îmbătai, te linișteai, adormeai, mereu singur și cu ușa trântită după tine.
După 3 zile ai plecat la București la ea.
M-a durut.
În fața mamei Smaranda m-am arătat demnă, împăcată. Ea a redevenit încet cea de la început. Nu rea cu mine, ci doar absentă. Nu mai vorbea mult, ci doar strictul necesar. Eram ca două corpuri goale, mișcându-ne aiurea prin conac. Ea era cu munca, eu cu prea mult timp liber. Servitoarele și toate ajutoarele de la conac se uitau la mine cu milă. Nu le mai suportam privirile! De disperare, am dat iama de două ori în bibliotecă în băutura ta. Nici n-am văzut cărțile, n-am observat că erau și ele acolo. Doar băutura, mirosul tău și durerea. Apoi, treptat, mi-am revenit și mi-am impus să nu mă mai consum degeaba, să încerc măcar să devin ce vrei tu. Ușor de zis, greu de făcut.
Am cerut voie să citesc și mama Smaranda și-a dat consimțământul ușor contrariată că o deranjam cu o întrebare așa neimportantă.
– Normal, faci ce vrei, m-a asigurat ea. Nu mă mai întreba nimicuri dastea data viitoare, faci cum te duce capul!
Asta era un alt fel de a spune :¨Nu mai vorbi cu mine, ai eșuat lamentabil, piei din ochii mei!¨
Tocmai d-asta, atunci când am plecat în sat să-mi vizitez bunica și surorile nu am mai cerut voie. La conac se găseau mai multe mașini pentru diferite utilizări. Eu nu mai mersesem niciodată cu una și abia așteptam să le plimb și pe surorile mele, să râdem împreună, să fim iar căprițe râzgâiate. Am luat-o pe cea neagră a ta, cu tot cu șofer bineînțeles, să vadă tot satul că sunt nevastă ta acum. Când mașina a oprit la poarta bunicii, săraca, de emoție și teamă, i-a scăpat vreascul de paie din brațe. Se chinuia să care paiele și cocenii în sură să aibă vaca ce mânca la iarnă și era murdară și plină de paie. Am alergat la ea și am luat-o în brațe, fericită să îi simt mirosul, puterea. Nu am sesizat că ea nu m-a cuprins cu brațele, atât eram de fericită.
M-am bucurat enorm să văd că mama Smaranda mă uitase doar pe mine, nu și pe ele. Le-am găsit vesele, cu mâncare pe masă și durerea
din inimă s-a mai atenuat. Erau atât de bucuroase toate, atât de emoționate pentru mine încât am început și eu să fiu puțin. Ușor, măștile au început să cadă și am realizat că ele erau emoționate pentru ele, se purtau de parcă cineva străin le trecuse pragul, cineva mai mare decât ele care trebuia impresionat, mulțumit. Plăcerea s-a dus atunci când am realizat că deși mă întorsesem, eu nu mai facem parte dintre ele. Și nu pentru că eu simțeam așa, ci pentru că ele simțeau. Mă vedeau ca pe o doamnă acum! Bunica Lina chiar nu m-a lăsat să stau pe scaun până nu l-a șters cu cârpa ei bună de șters masa. Să nu-mi murdăresc bunătate de rochie, mi-a spus cu un ton blând și cu capul ușor aplecat într-o parte și eu m-am gândit cine este femeia asta și ce-a făcut cu bunica mea iute și arțăgoasă. Surorile, cu care împărțisem o cană seacă de ceai cu pâine înmuiată vorbeau acum altfel cu mine, toate îmi lăsau impresia vagă că se simțeau inferioare. Și abia acum am început și eu să văd mizeria din casă și de pe ele, petele de pe haine, peticele, zgârieturile de pe mâini de la muncă. Așa fusesem și eu. Și acum, nu știu cum, nu mai eram.
Cine eram eu acum dacă nu mai eram una dintre ele?
Am plecat deziluzionată din casă lor după ce le-am promis că o să mă întorc curând, știind sigur în sufletul meu că nu o să o fac. Le-am pierdut și apoi le-am mințit intenționat. De fapt nu le-am pierdut, mi-au fost luate, cumpărate pe bani, mințite de hainele mele încă înainte să apuc eu să le asigur că încă sunt Adela. Am ajuns la conac și am fugit în camera mea fără să mă opresc să vorbesc cu cineva. M-am oprit la fereastra și am privit vișinul cum se unduiește în bătaia vântului până s-a calmat furtuna din sufletul meu. Cine sunt eu? Prinsă între lumi, nici a bunicii, nici a lui Anton. A nimănui. A nimănui. A nimănui.
Mi-am făcut o baie lungă, fierbinte și am băut un pahar mare de vișinată. Aș fi vrut să-mi plâng amărăciunea, dar n-am putut. Încă nu pot să plâng. Doar am stat așa în apa fierbinte până s-a răcit, am suspinat din când în când, mi-am băut paharul plin fără să mă mai usture gâtul și am adormit cuminte și goală, atât fizic cât și psihic.
Somnul calmează. Dimineața m-a găsit odihnită și hotărâtă să-mi trăiesc viața. Să fac ca tine, Anton, dacă nu sunt fericită, să-mi schimb viața ca să fiu. Și, cum fericită pentru mine echivala cu a fi cu tine,
trebuia să mă schimb în așa fel încât să-ți devin dezirabilă. Primul gând au fost cărțile. Cum nu aveam la cine apela, doar ele mă puteau învăța să mă schimb. Am început să devorez cărțile din bibliotecă, una după alta. Le luam la mine în cameră și mă închideam acolo ore întregi, pe divan, departe de ochii miloși ai slujnicelor sau reci și goi ai mamei Smaranda. Nu conta ce citeam, aveam prea multe lacune ca să fac mofturi, doar luam cărțile cum îmi picau în mână. Coboram doar la cină, în salon, stăteam acolo o oră încercând să înghit mâncarea în atmosfera aia înăbușitoare. La început m-am forțat, apoi am realizat că nimănui nui pasă dacă mănânc sau nu așa că am început doar să cobor, să fiu prezentă lângă mama Smaranda, în timp ce ea mânca încet, metodic, bucatele mici și egale de mâncare.
O altă deziluzie, mică în comparație cu cele trăite, a fost vizita doamnei doctor. S-a scuzat că nu a ajuns mai devreme și că nu a fost la nuntă, dar a fost reținută. Eu cred că nu a fost invitată, cine era ea să fie chemată la evenimentele oficiale ale familiei Anton. Am tăcut și am lăsato să continue. Deși la ea era mai puțin vizibil, își schimbase și ea comportamentul vizavi de mine. Ce face haina din om! La ce bun să încerc să îi arat că sunt încă eu, încă Adela, încă fecioară fără voia mea, când ea scăpa din când în când câte un ¨ tânăra doamnă Anton¨…
Sunt unde trebuie să fiu și totuși nimeni nu are nevoie de mine aici. Din indispensabilă, în casă bunicii, am devenit aici de umplutură, oarecum în plus. Anton!
Te-ai întors după șapte zile, fix de ziua mea, pe seară după cină. Nu am îndrăznit să sper să ți-ai adus aminte, am zis că e o coincidentă și doar m-am bucurat de întoarcere. Mama Smaranda nu mi-a zis la mulți ani, nu știu dacă a uitat sau dacă nici măcar nu știa că e ziua mea.
Nu mi-ai dat mai multă atenție decât le dădeai servitoarelor șterse în gri și negru și ai trecut pe lângă mine cu valiza în mână spre camera ta. Nu mai aveai mustață încă de la așa-zisa nuntă, dar acum aveai un început de barbă ce-ți umbrea maxilarul și niște cearcăne adânci ce te făceau să pari mai aspru decât de obicei. Erai iar mahmur. Poate erai încă beat. Deși nu era corect, eu am sperat să fii și să vii iar la mine în cameră, să mă mângâi și să mă pupi și eu să găsesc curajul să îți spun
că e ziua mea. Am auzit ușa de la camera ta trântită și m-am dezumflat toată. Nu eram eu chiar atât de norocoasă.
M-am scuzat și m-am ridicat de la masă, apoi m-am dus în bibliotecă să-mi iau o carte. Dintr-un impuls de moment, o nebunie scurtă, mi-am pus și un pahar de vișinată, doar era ziua mea, măcar eu să mă sărbătoresc. Băutura a alunecat fin pe gât. 19 ani! Ce risipă…
În camera mea ferestrele erau trase în lături și toată lumina vișinie a amurgului, tot mirosul greu, profund, de apus de toamnă, intrase și-mi parfumase camera. Iubeam camera asta! Cu cartea și paharul, m-am oprit pe fotoliu de lângă geamuri și, mințindu-mă că citesc, am lăsat timpul să treacă. Vântul adia ușor, se tachina cu șuvițele scăpate din părul meu și împreună îmi mângâiau obrajii. Totul e calm aparent, static, dar plin de scântei.
Târziu, când în camera se făcuse întuneric și frig, ușa s-a deschis și ai intrat tu. Ți-ai încruntat puțin ochii să mă vezi prin întuneric și apoi ai aprins lumina. Zâmbeai calm și împăciuitor.
– Dumnezeule, e cancer de frig aici! Vrei să te îmbolnăvești și să mori ca să scapi de noi?
– Doar de tine, ceilalți mă lasă deja rece.
Ai făcut ochii mari și ai râs profund, vibrant cum doar tu știi.
– Căprioara are limba ascuțită! Să fie oare o pisicuță deghizată?
– Cred că sunt mai degrabă o gâscă, dar fie, cum zici tu…
– Ai băut?
– Da.
– Mă gândeam eu. Am găsit asta goală, mi-ai spus și ai ridicat sticla ta de vișinată din bibliotecă. Și pe asta aproape, în timp ce o ridicai pe a doua, goală doar pe jumătate.
– Ce să zic, ai reușit, m-ai corupt…
Ți-ai tras celălalt fotoliu lângă al meu și te-ai așezat comod, cu piciorul ridicat și îndoit. Miroseai a curat, un parfum bărbătesc cu mirodenii, dafin poate, și eu mi-am dat seama că făcuseși baie. Ideea asta m-a făcut să mă încălzesc și să mă fâțâi puțin inconfortabil pe fotoliul de altfel extrem de confortabil.
– Mai stau, m-ai anunțat indiferent, ești mai distractivă decât ce găsesc pe jos.
– Vai, cât mă bucur! Țelul vieții mele e să te distrez pe tine, ți-am replicat îmbufnată.
– Măi, măi ,măi, ca să vezi. Tu chiar ai potențial! Ține-o tot așa și în câțiva ani, dacă mai pui și niște carne pe tine, te iau cu mine, în lumea mea. Ce zici, pisicuțo, crezi că ți-ar plăcea?
– O să văd dacă o să-mi placă, ți-am spus încercând să fiu indiferentă.
– Ești și optimistă! Chiar îmi place de tine în seara asta. Și când te gândești că venisem aici să te cert. Ia zi, îți fac cinste cu un pahar de vișinată?
– Cred că azi ar trebui să fie invers, nu m-am putut abține eu să te atac.
– Adică?
– Pe la casele mari nu se obișnuiește să facă sărbătoritul cinste de ziua lui?
Nu ai zis nimic, doar ai ridicat ușor din sprâncene, cu o mimică de om total neafectat.
– Măcar la mulți ani zi-mi! Te rog, Anton!
– Antoooon, ai spus ca și cum ai fi savurat cuvântul. Ai un fel de a-mi spune numele ca și cum ar fi o prăjitură. Ești dulce, frumoaso, și când mă rogi așa frumos, cum să-ți rezist, ai râs scurt și ai ridicat din umeri. La mulți ani ! Nu-ți doresc noroc pentru se pare că ai un noroc de căcat care te-a adus în păienjenișul ăsta și pe mâna mea, îți doresc doar să-ți găsești fericirea. Mi-ai întins un pahar, le-am ciocnit și le-am dat capac amândoi.
– Încă un rând? m-ai întrebat ștrengărește.
– De ce nu? Ce poate să se întâmple rău, să profiți de mine? nu m-am putut abține să nu te împung.
– Asta nu, căprioaro, să fii sigură că nu o să se întâmple. Încă nu ești crescută destul și în plus sunt total secat de orice impuls sexual.
M-am simțit ca un cozonac fierbinte după ce a fost scos din cuptor și a început să răsufle. M-am dezumflat cu fâsâit.
– Cât de romantic, soțul meu vine acasă încă mirosind a amantă și îmi spune că nu mai are chef. Și eu stau și îl liniștesc să nu se consume prea mult. Căsnicia perfectă!
Ironia mea nu te atinge. Stai liniștit și sorbi egal din pahar.
– Ce ciudat mi se pare să îi spui amantă. Uit mereu că sunt bărbat însurat acum. Eu îi ziceam pur și simplu tipa cu care mă fut.
Am încercat să nu par șocată și am refulat în râs.
– Probabil ai dreptate, așa să-i spui, tipa cu care te fuți.
– Geloasă, căprioaro? Nu fii! N-ai nici un motiv să fii geloasă pe ea. Abia am cunoscut-o, e nouă, și d-aia m-am lăsat dus de val. E roșcată și mie nici măcar nu îmi plac roșcatele. Fosta a făcut scandal când a aflat că m-am însurat. Vezi, și ea era geloasă pe tine! Roșcata a fost de unică folosință, data viitoare o să fie alta. Deci vezi, nu înseamnă nimic pentru mine.
– Adică suntem pe aceeași poziție pentru că nici eu nu însemn, ți-am replicat iar înțepată.
Zâmbești larg.
– Strengarițo! Cauți complimente? Fie, că e ziua ta, să spunem că ție nu îți vreau râul. Ele îmi sunt total indiferente, corpuri frumoase, fără minte. M-ar lăsa rece dacă li s-ar întâmpla ceva rău. Ar fi altele la rând. Ție, în schimb, chiar nu mi-ar plăcea să ți se întâmple ceva rău. M-ar întrista. E bine? E tot ce pot să îți spun…
– E spre bine, m-am îmbunat eu puțin.
– Cum a fost ziua ta?
– Ziua mea de naștere? Cum să fie, am băut și am citit. Am făcut o baie și m-am învârtit goală prin fața oglinzii.
– Te-ai distrat, nu glumă. Așa vă învață la școala din sat să vorbiți? Mi se pare mie sau ai un limbaj cam colorat? Să fie băutura? Să fie potențialul?
Ți-ai lăsat capul pe speteaza fotoliului și îl inclini amuzat când spre stânga, când spre dreapta.
– Nu doar băutura am împrumutat-o din bibliotecă ci și cărțile. Cum nu e nimeni pe aici să mă învețe cum să devin din domnișoară femeie felină, cum îți place ție, m-am apucat de citit, poate învăț din cărți. Ai altfel de cărți decât cele cu care eram eu obișnuită. Rău nu au cum să îmi facă, nu?
Iar râzi.
– Ba cum să nu? În cărți totul se termină cu bine, Adela. Cu noi doi, mă îndoiesc. Și nu mă înțelege greșit, nu vreau să te jignesc de ziua ta, dar viața aia pentru care ai fost tu pregătită pur și simplu nu e de mine. Eu sunt bătrân Adela, nu-mi mai arde de copilării și prostioare, de dulcegării, oricum niciodată nu mi-au plăcut. N-aș știi să-ți recomand o
carte să te pregătească pentru cineva că mine… Ție îți trebuia pur și simplu altcineva, nu eu…
Te-ai ridicat brusc în capul oaselor și eu am tresărit speriată.
– E târziu. Sunt obosit. Mă retrag.
– Stai, ți-am spus repede și m-am ridicat și eu. Am o dorință de ziua mea!
Ai tăcut puțin ca și cum încercai să găsești modalitatea să mă refuzi orice ți-aș fi cerut. Se vedea pe fața ta nevoia de a pleca.
– Te rog, Anton!
– Dumnezeule, chiar ești buna la asta, ai râs scurt, îmbunat. Zi!
– Dormi iar cu mine! Doar să dormi lângă mine, nu-ți cer altceva, am adăugat repede.
Nu voiai, se vedea atât de clar pe fața ta de parcă ți-ar fi stat scris cu litere de tipar pe frunte.
– Nu cred că e o idee bună, Adela. Sunt încă băut, încă mai am chef de băut și nu mai am nici un chef de vorbă. Nu-mi place să vorbesc mult și nu-mi place să se vorbească mult pe lângă mine.
– Da, știu, mi-ai mai spus.
– Da? ești contrariat. Când?
– Când te-am cunoscut nu eram eu conștientă, a doua dată nu ai fost tu, ți-am răspuns ușor amuzată. Devine un tipar. Măcar acum am băut amândoi. Mi-ai spus că îți place liniștea în noaptea când ai venit la mine în cameră, când te-ai întors ca și acum de la amantă. Mi-ai mai spus că eu te liniștesc și m-ai rugat să te las să dormi lângă mine pentru că ți-e bine. Și mie mi-a fost. Promit că nu mai vorbesc deloc. Tac toată noaptea. Poți să bei cât vrei, dar te rog, stai lângă mine. Nu te ating cu
un deget dacă nu vrei, jur. Doar stai lângă mine și lasă-mă să te simt aproape. Sunt singură în casa asta mare de ziua mea, Anton și doar tu mi-ai zis la mulți ani…
– Cât ești de escroacă, Dumnezeule. Cu un om mai slab ai putea chiar să îl faci să plângă. Mică căprioară frumoasă și șireată. Bine, fie. Dar nuți face iluzii. Nu stau pentru că m-au înmuiat vorbele tale. Încă nu îmi pasă, Adela. Stau pentru că știi să ceri ce vrei și nu te lași și pentru că, sincer, nu am nici un chef să dau iar nas în nas cu mama.
De teamă să nu pleci din cameră cât mă schimb eu, m-am dus așa îmbrăcată cum eram și m-am așezat pe pat, pe partea dinspre ușă și țiam lăsat ție partea dinspre geam, șireată cum mi-ai spus tu, să pot să-ți văd fața în lumină. Tu te-ai așezat iar pe fotoliu, ți-ai mai pus un pahar și l-ai băut în tăcere privind spre geam. Ai stat acolo atât de mult încât am avut impresia că ai și uitat că ești cu mine în cameră. Dar te-am așteptat cuminte în pat, nemișcată, fără să fac nici cel mai mic sunet. Ți-am privit în voie fața ta frumoasă pe care aveam atât de rar ocazia să o vad așa ca acum, relaxată, împăcată.
– Dormi, m-ai întrebat încet, aproape imperceptibil.
– Nu.
– Mă gândeam eu că nu.
Iar ai tăcut puțin, tăcerea asta care la tine nu pare goală, e doar liniștită.
– Adela, nu știu de ce, simt nevoia să îți spun câteva lucruri. E ciudat pentru că sincer mă obosește până și ideea să vorbesc atât, ai adăugat mai încet și ușor amuzat. Dar ai dreptate, chiar mă simt liniștit aici, cu tine… Adela, eu văd atâtea în ochii tăi! Habar n-ai cât de ușor sunt de citit. Sau poate că am văzut eu expresia asta de prea multe ori în ochii femeilor când se uită la mine. Ce ai tu impresia că simți pentru mine nu există! Eu nu exist! Nu sunt cum crezi tu, cum mă vezi tu. Sunt un bărbat scârbit de viată, îmbătrânit de tânăr, am văzut prea multe, am făcut prea multe. Uita-mă! Urăște-mă dacă asta te face să te simți mai bine, dar nu
te irosi tânjind după ceva ce practic nu există. Ești atât de tânără și de frumoasă și într-o zi o să fi o femeie dorită. Dar nu de mine! Mereu o să fie prăpastia asta între noi, tu crești, dar eu îmbătrânesc și mai repede decât poți tu să înflorești. Sunt prea murdar ca să te ating și tu prea pură să poți să vii în lumea mea. Dacă m-ai vedea cum sunt la București nu m-ai recunoaște, ai fii șocată dacă mi-ai vedea prietenii.
Dumnezeule, nu asta voiam eu. Aș fi vrut să țip la tine, să-ți spun cât de tare pot că nu-mi doresc deloc, dar deloc, ce-mi spui tu, dar mi-a fost frică că te supăr și pleci. Am tăcut tremurând singură în pat și am așteptat să continui.
– Caută-ți fericirea, Adela, pentru că nimeni nu vine să ți-o ofere. Cauto și ia-o singură! Folosește-te de banii mei, de numele meu, măcar așa să fie și ele bune la ceva, și fii fericită! Asta e cadoul meu de ziua ta, de 19 ani, libertatea.
Apoi ai dat pe gât restul paharului, l-ai așezat metodic pe suportul lui de pe măsuță și ai venit lângă mine. Te-ai întins pe pat și m-ai luat în brațe, cu capul pe umărul tău. Ți-am simțit buzele cum îmi sărută parul și am închis ochii fericită. Asta era cadoul pe care îl voiam eu de ziua mea, nu vorbele tale altruiste care totuși nu mă ajutau deloc. Fiecare cu drumul lui în viată, Anton. Așa a fost să fie, să fii tu crucea mea. N-aș putea să renunț pentru nimic în lume la senzațiile și sentimentele pe care mi le trezești. Sunt beată de tine, Anton!
– Acum hai să dormim, deja am vorbit prea mult, ai încheiat.
Cumva, îndemnul tău șoptit a fost ordin pentru inconștientul meu și am adormit mai devreme decât voiam. Știam instinctiv că urma să treacă mult prea mult timp până să te simt iar așa lângă mine.
Dimineața a venit repede, m-a găsit odihnită și cu zâmbetul pe buze. Pe noptiera de lângă pat mă aștepta un cadou de ziua mea, de la tine, singurul care conta. Un inel mic și delicat, o pereche de dresuri, o sticlă plină cu vișinată și o foaie cu scrisul tău. M-am înecat de emoție și de bucurie. Pe foaie scris ordonat și frumos:
¨ 1. Pentru soția mea, de la mine, nu de la mama.
2. Asta poartă femeile, mătase.
3. Pentru următoarea noapte de liniște.
La mulți ani, Căprioaro!¨
Era cel mai frumos cadou din toată viața mea. Nu primisem eu prea multe, dar chiar dacă aș fi primit o tonă, tot al tău ar fi însemnat mai mult. Era ales de tine, era scris de tine, dacă miroseam scrisoarea încă te simțeam. Dumnezeule, cât am mai fost de fericită! Mi-am dat jos verigheta de la cununie și am pus inelul de la tine. Îmi venea perfect și îmi plăcea enorm. Delicat, frumos, firav, ca și dragostea mea pentru tine.
Pe zi, deși am sperat ca proasta să te schimbe noaptea petrecută împreună, ai fost iar absent, indiferent, ca și cum nici nu existam. Ai stat două săptămâni la moșie, ai muncit, ai mâncat, te-ai refăcut și apoi ai plecat iar să-ți secătuiești energia și impulsurile în brațele alteia. Zece zile plecat, iar mahmur și epuizat, iar ai dormit cu mine și, deși te-aș fi acceptat și așa venit direct din brațele alteia, am rămas la fel de pură, mireasa fecioară.
CAPITOLUL 6

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.