p3-romanul groapa

Auziră şi geamătul bărbatului, întărâtat şi furios, plin de bucurie şi de mânie. Şi totul se stinse într-un ţipăt ascuţit.

Cerul era alb. Bătea vântul. Ucenicului îi amorţiseră mâinile. Din casă nu se mai auzea nimic. Paraschiv îşi aminti chipul Didinei, dinţii ei deşi, buzele pline şi părul aspru, aruncat cu mândrie peste umeri când îşi desfăcea cocul în fierbinţeala jocului. Cine ştie cât timp avea să treacă până s-o mai vadă iar?

Dimineaţa, la plecare, ibovnica îi clipise mărunt din ochii săi întunecaţi, parcă a înţelegere. Pe urmă, trăsura se depărtase repede. Ucenicul s-a uitat mult după caii care alergau pe drumul de judeţ.

— Ţi s-a urât cu binele, coinac! I-a spus Gheorghe.

Paraschiv a scos o ţigară şi-a aprins-o. Rămăseseră singuri până a doua zi în casa ţigăncii. În odăi mai stăruia duhul femeii duse, un miros muieresc, aţâţător, de parfum şters şi de lucruri încălzite. Pe scaun, atârna o rochie verde şi pungaşul simţi în clipa aceea că doreşte şi femeia şi puterea stăpânului ei.

Ghetele.

Se ridicaseră şi copiii. Toţi, o ceată. Ăl mai mare era Oprică al lui coana Mărita, una de da în cărţi şi făcea de dragoste la fetele nemăritate. Arăta lung şi gălbejit. El fura zmeiele ţuicilor şi începuse să bea şi ţuică. Se lăuda că fusese la femei, dar ceilalţi nu-l credeau, pentru că prea n-avea de unde.

Pe urmă, mai deştept se afla Petre al tâmplarului, care făcuse trei clase primare şi ştia şi Crezul. Ăsta se pricepea să arunce sticloanţele şi să facă praştii. Avea un ciorap plin de bile vopsite. Îl purta legat la brâu de curea. Mai era şi Ene, ştirbul, cu o soră şleampătă şi fraţii lui, toţi copiii lui Spiridon. Apoi ofticoasele de fete ale lui Chirică, de le bătea vântul. Naie al croitorului şi, încolo, de-ăi mici, nebăgaţi în seamă. Plecau împreună şi nu se întorceau până seara.

Colindau mahalalele, pe unde nu-i găseai: la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la şina Constantei, sau la gârlă la Herăstrău, de dădeau la peşte.

Înainte mergea Oprică, sorbind dintr-un muc de ţigară, scuipând cu sete. Ăilalţi, după el, trăgând cu praştiile în vrăbii. Treceau peste grădina oltenilor, săreau gardurile putrede şi de acolo tăiau maidanul până la rampa gropii.

O, frumos mai era primăvara când albea Cutarida de flori de salcâm! Şi mirosea, mirosea. Da căldura aşa, ca o mângâiere. Copiilor rebegiţi de cu iarnă, ce le mai plăcea!

Se opreau lângă bordeiul lui Grigore şi se aşezau turceşte lângă gunoieri. Haidacii beau ţuică.

— Bun basamac! Făcea Tănase, unul de se uita cruciş.

Oprică, cu ochii pe sticla lui.

— Voi luaţi, mă, o gură? Se milea gunoierul.

— Luăm, nene.

— Na, mă, da să nu vă-mbătaţi!

Sorbeau câte o înghiţitură, pe rând. Oprică fura încă o sorbitură, striga la ceilalţi şi se ridicau.

— Să-mi aduceţi raci, mă, auziţi voi, că d-aia v-am dat ţuică! Striga după ei Tănase.

— Las’ pe mine, râdea înveselit deodată al Măritei şi cobora malul de pământ al gropii după ceată.

Spre fund era răcoare. De jos, de lângă baltă, cerul se vedea cât un cerc siniliu pe care călătoreau nori albi, destrămaţi. Iarba scurtă, albastră, ca peria. Se apropiau de baltă. Ene şi Petre căutau găini moarte sub măselele de lut. Dacă găseau una, i-o aduceau lui Oprică. El o lega cu o sfoară de un ţăruş înfipt în pământ moale şi arunca mortăciunea în apa putredă. Şedeau aşa cam un ceas, privind lintiţa în care înotau broscoi. Se făcea linişte. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tăcut, surd. Li se făcea frică. Nici vrăbii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul bălţii, molcom şi rar. Spre margini, undele ei se încreţeau şi aduceau la mal cutii ruginite de tablă. Acestea sclipeau în soare ca oglinzile.

În apa murdară se glodeau norii bolovănoşi. Dacă ridicai privirile, îi vedeai îndesându-se peste malurile sălbatice. Căldarea de pământ răsufla tainic. Zgomotul cel mai mic creştea aici, se lovea de şeile albicioase şi venea înapoi. Mirosea a bălegar încins şi a iarbă crudă. Lui Ene îi venea s-o rupă la fugă, dar se ţinea bine. Smulgea limbile proaspete ale măselariţei şi asculta freamătul pipirigului.

— Vi-e frică? Întrebă încet Oprică.

— Nu, zicea Petre cu jumătate glas.

— Aici stau hoţii.

Li se ridica părul măciucă la copii.

Ce făcea al Măritei, ce dregea, că le ştia pe toate. Unii ziceau că-i al lui Florea, unul de hoţea pe unde apuca, de-l făcuse cu cărturăreasa, la tinereţe. Oprică n-avea Dumnezeu, ştia să umble cu şişul. Când îl bătea vreunul mai mare, îi spunea cu dinţii strânşi:

— Vine el nenea de la pârnaie, o să-ţi facă maţele coadă de zmeu! Era legat cu hoţii Cuţaridei. Le vindea ponturile: de unde să fure cherestea pe Filantropia, găini, rufe de la boieri. Nu bătea drumurile degeaba. Târa ceata după el, să nu-l ia la ochi sergenţii. Dar cu privirea, tot prin curţi. Punea geana pe ceva, noaptea se lăsa la baltă, la căpetenii. Dincolo de apa puturoasă nu călca nimeni. Era numai un stufăriş şi un pustiu de mărăcini, deşi, buboşi vara şi înalţi. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focuri roşii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea sălbatică a gropii.

Lui Oprică îi plăcea să se laude, să bage frica în ăilalţi. Cum îi vedea că ciulesc urechile, arunca vreo vorbă:

— O să vie acu, să vă judece, să vă întrebe.

— Păi să mergem, spunea ştirbul cu inima cât un purice.

— Ce să mergem, trebuie să-i ducem raci lui Tănase, că d-aia ne-a dat ţuică. Şi p-ormă, dacă sunteţi cu mine.

După ce le trecea spaima, Naie întreba:

— Şi cum arată?

— Taci, să n-audă cineva, că moartea-i pe voi!

Pe fetele lui Chirică le treceau năduşelile. Îşi potriveau părul spălăcit, căzut pe ochi şi se uitau în toate părţile.

— Spune, nene Oprică, se îndesa Petre, strângând ciorapul cu bile la piept.

— Vă spun, da ce-mi daţi?

— Io ţi-adun chiştoace!

— Io fur bani de la mama.

— Io ţi-aduc ţuică.

— Bine, se învoia ăl mare. Întâi u jura pe toţi:

— Să moară mă-ta, Petre, că nu spui la nimeni?

— Să moară!

— Să moară mă-ta, Naie?

— Să moară!

Şi se întorcea către fetele acarului:

— Iar voi, amărâtelor, dacă suflaţi ceva, dă benga-n voi!

Dacă te uitai la el, nu-l bănuiai. Era un băiat bălai, blând după priviri. Avea o voce subţire, de fată, parcă nu mânca decât miercurea. Se scărpina într-una în cap şi mesteca. Dacă era vorba de-o taină, ştia s-o ţină, chit că-l picai cu ceară. Dar copiilor putea să le spună. Ce ştiau ei? Şi, pe urmă, era rost de ţuică, de câte.

Lăsa să treacă o vreme. Ceilalţi, numai ochi.

— Băi şi mi-adunaţi chiştoace? Şi mi-aduceţi bani şi ţuică?

— Aducem.

— Bine. Atunci bateţi laba cu geambaşul!

Prin apă veneau racii la mortăciune. Îi auzeau cum se înfig în carnea putrezită.

— Sunt nişte huidume de te fărâmă! Fugiţi de la armată, dizertori. Se strângea carnea pe copii ca la găini.

— Dizertori?

— Da. Au centiroane şi bărbi şi aruncă cuţitul la fix! Unde vrei te găureşte!

— Dă-n tine nu dă?

— De ce să dea? Râdea al Măritei. Eu sunt de-ai lor!

— Şi n-au frică de vardişti?

— N-au. Vreo trei şi-au făcut pardesiu de scânduri de pe urma lor. Copiii nu prea înţelegeau limba păsărească a lui Oprică, dar tăceau din gură.

Al Măritei se dezlegase la limbă:

— Unuia-i zice Bozoncea, unuia Gheorghe. Şef peste toţi e Bozoncea. A mierlit un comisar şi-a dat multe găuri. L-au dus legat la pârnaie, dar pe drum a rupt lanţurile de la picioare şi de la mâini. Din doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticleţii-n el, l-au găurit, sita-i făcut, şase gloanţe are-n piele.

Înfricoşătoare poveşti mai ştia Oprică!

Găina moartă era plină de raci. Trăgeau sfoara şi-i scoteau unul câte unul. Aveau crustele reci şi cenuşii şi gheare ascuţite. Îi ciupeau de mâini. Petre îi arunca în sacul lui cu gioale. Duceau şi-acasă, la părinţi. Îi fierbeau femeile în ceaune şi se numea că avuseseră carne la masă. Băgau în ei, nu se cunoştea.

Dar până seara mai era timp. De la baltă treceau pe la bordeiul lui moş Leu, să-i vadă armăsarii.

Falnici cai!

Se piteau în dudău pe brânci şi priveau. Animalele aveau o piele lucioasă, cu păr scurt şi aspru, des şi lins. Scuturau din pintenii de piele ai copitelor, alungind muştele cu coada. Aplecau apoi gâturile puternice şi încordate, ascultau cu urechile ciulite şi muşcau nepăsători smocurile proaspete.

Vara jucau rişca pe maidan. Petre le căra toţi gologanii, c-avea un ban cu două luaturi pe care-l arunca la şmecherie. La pălmicică, meşter mare era Naie, iar la peretas, nu-l întrecea nimeni pe Beghe, unu mai mic, de-i curgea nasul. Se şi băteau câteodată, scoteau bricegele, abia-i despărţeau ăi mari. Erau iuţi de mână, apucau.

Seara plecau spre mahalaua Grantului, la pod, unde ţineau unii brutării. Mirosea încă de departe a jimblă caldă şi Ene, priceput cum era, grăbea paşii şi se lipea de câte-o tarabă. Fura două puni negre din ochii negustorilor şi le împărţea cu ceilalţi. Înfulecau lacomi şi de acolo tocmai la piaţă, la Chibrit se opreau, la ciordeală de pepeni, într-o jumătate de ceas, zăreau dughenele de lemn şi şoproanele acoperite cu rogojini, sub care erau adăpostiţi cantalupii.

Copiii se amestecau în zarva pieţei, trăgeau cu ochiul la ţăranii veniţi de la Turnu. Aceştia păzeau grămezile de boşari. Buni de gură, negustorii spintecau bostanii cu cuţitele şi-si lăudau marfa:

— Ia pepenii, pepenii ca mura! Nu e dulce, nu-l plăteşti! Cincizeci de bani bucata, marfa lu tata!

Târguiau lucrătorii pe capete, lăsau banii în palmele lacome ale ţăranilor.

Ceata ocolea camioanele şi, când le era negustorilor lumea mai dragă, Petre, iute de mână, se prefăcea că încearcă un pepene, doi şi le făcea vânt printre picioare, drept în braţele ştirbului. Până să bage cineva de seamă, băieţii fugeau. Prada o împărţeau sub un gard. Ene tăia boşarii cu şişul lui, felii-felii. Ălora mai mici le dădea ce rămânea: coji muşcate până la margini, seminţele şi fruntea scobită cu bricegele.

Acasă tocmai noaptea ajungeau, mai luau câte o palmă, nu se cunoştea, a doua zi erau la gârlă de dimineaţă. Unii rămâneau fără haine, că veneau sergenţii şi le strângeau ţoalele, trecea vara fără să ştie cum, mai cu arşiţe, mai cu un joc de-a hoţii şi vardiştii, era frumos, nu mai uitau.

Toamna, în octombrie, i-a strâns şcoala. Era ordin să nu mai rămână unul acasă, umblaseră învăţătorii din poartă în poartă, îi scriseseră pe toţi după vârstă, într-o condică. Ceferiştii nu prea aveau cu ce să le cumpere ghete şi şorţuri şi desculţi nu se făcea să-i trimeată să înveţe. Chirică de unde să scoată bani pentru ale lui? Pe lângă casă le ţinea cum putea. Nu trebuia şorţ şi încălţăminte.

— Le dăm noi! Făgăduiseră învăţătorii. Numai să vină la şcoală. Acarul clătina din cap şi mormăia pentru el:

— Le daţi pe dracu, parc-aţi fi niscai pricopsiţi şi voi!

Spiridon avea o liotă de băieţi. Nevastă-sa i-a spălat, i-a dichisit, i-a cârpit şi i-a trimis. Ene nu prea se îndemna. Adică ce să caute la şcoală? Era vremea gutuilor. În grădina oltenilor pomii aveau crăcile pline cu fructe galbene. Degeaba şedeau hapsânii la pândă, tot trebuiau ei, cu Oprică şi cu Petre, să le văduvească averea.

Cât despre al Măritei şi-al lui Matei, aceştia trecuseră pe lângă şcoală. Se prinsese învăţătura de ei ca apa de gâscă. Când fusese vorba să-i dea la meserie părinţii, fugiseră. Hoţul de Oprică n-avea prea mare bătaie de cap. Dar tâmplarul îl mai lovea pe-al lui!

— Învaţă şi tu, Petre, o treabă! Fă-te, mă, om!

Pe-o ureche-i intra, pe alta-i ieşea. L-a dus o dată legat la meşterul lui, la Obor. Ăsta avea atelier încăpător, scosese calfe multe, priceput, priceput, mulţi îi pupau mâna. Dar ce-a stat Petre? După o săptămână s-a trezit cu el la uşă! Plângea de i se rupea sufletul lui tat-său. Matei ar fi vrut să-l facă şi pe el tâmplar, să înveţe meseria lui, că din asta trăise. Fier rău, însă. N-a scos-o la capăt nici cu vorba bună, nici cu bătaia. A rămas Petre golan la poarta lui! Se înhăitase rău şi degeaba se căina părintele:

— Mă, o s-ajungi prost! Ai să mori de foame! N-o să se uite nimeni la tine!

Vorbele cădeau ca ploaia în baltă.

Zidarii puseseră bâta pe-ai lor. Învăţătorii îi speriaseră cu amenzile dacă nu-si trimit copiii la şcoală.

Se golise maidanul.

Nici Ene n-a făcut purici mulţi. Când a fost să-i tundă, a zbughit-o pe fereastră. Dus a fost. A stat fugit o săptămână de frica lui taică-său, dar la şcoală nu s-a mai întors. Spiridon -la făcut măr, a vrut să-l târâie înapoi la învăţători, n-a fost chip. Băiatului îi plăcea mai mult să hoinărească cu Oprică şi cu Petre la şina Constantei. Cum să laşi cerul ăla şi vrăbiile şi gârla.

Când se apropiau sărbătorile, copiii se pregăteau de colinde. La Ajun, femeile desfătau pernele şi din feţele peticite făceau traiste pentru covrigi. Aşa era obiceiul. Zidarii veneau devreme acasă cu litra de tescovină şi cu beţe pe care şedeau înşiraţi covrigi cumpăraţi de la negustori.

Ene pleca în ceată şi ălui mic, lui Beghe, i se făcu de-un Ajun să meargă cu uratul. Mă-sa a scos din dulap o căciulă jupuită şi o nuia.

— Vezi de daţi pe la alde cumătră şi pe la cuscrul! Să le pupaţi mâna şi să le ziceţi sănătate de la tat-tău!

Băiatul a luat nuiaua, şi-a înnodat mai bine traista după gât, şi-a dat buzna afară. Zăpada scârţâia sub ghete. Se înţelesese de cu ziuă cu ai vecinului, unii mai mici, care abia îl aşteptau. Au pornit apoi, unul după altul, pe poteca albă, bătută de paşii lucrătorilor.

În mahalaua Cuţaridei plecaseră toţi copiii cu colindul. Şi Naie şi Petre şi Oprică. La rampă îi lua o frică şi grăbeau paşii. Unii băteau Griviţa, alţii trăgeau spre şina Constanţei. Se auzeau câinii în fundul gropii. Râpele erau îngheţate şi jos şedeau haitele, gata să te sfâşie.

Colinda începea de la croitor. Trecură şi pe la tâmplar şi pe la Stere. Cârciuma, plină. Zidarii cântau în prăvălia plină de fum. În case, femeile frământau puni negre. Glasurile copiilor se înfiripară sub geam:

Am venit să colindăm, Domn, Domn, să-nălţăm.

În cârciumă se făcu linişte. Parcă se dădu Dumnezeu jos din cer. Lucrătorii se căutară prin buzunare. Stere pofti colindătorii înăuntru. Tilică lăsă cinzecul, întinse cinci lei lui Ene, cârciumarul caută şi el în tejghea. Lina le aduse mere şi covrigi. Beghe şedea cu ochii-n patru, să mai fure ceva. Casa negustorului mirosea a sărbătoare, a aluat şi a vin cu prescure, a miere şi a stafide. Copiii îmbucară din cozonacul pus pe masă de muiere. Era bun. Ei, lacomi, ar mai fi vrut. La plecare, îşi strânseră traistele şi îşi dădură ghionti.

Pe maidan sticlea lumina nopţii. Vântul spulbera zăpada.

La cumătră, Beghe a găsit lampa stinsă. Au trecut degeaba groapa, la ceferişti. Ocoliră depoul pe nişte uliţe strâmte şi oarbe. Trenurile se auzeau aproape. Printr-un gard de fier, plin de polei, văzură locomotivele negre, învăluite în aburi fierbinţi.

— Ia te uită ce de trenuri! Spuse ţâncul vecinului.

Li se făcuse frig, mai muşcară din covrigii strânşi în feţele de pernă şi o luară la fugă, sunând nucile puţine. Plecară pe la alde cuscri. Trecură şina Constanţei înapoi. La casa rudei ardeau lămpile, iar înăuntru se auzeau glasuri vesele, a petrecere. Intrară toţi în curte. Câinele stăpânului se smuci în lanţ, latră, ar fi muşcat. Ieşi un bărbat, mumă-n cămaşă, năduşit.

— Care eşti, mă?

— Beghe, al lui Spiridon! Am venit să colindăm!

— Intră, muceo! Făcu omul, potolind dulăul. Haide, că vine gerul de afară.

În casă, masă mare, ca la sărbători. Împrejur, neamurile cuscrului, muieri cu bărbaţii lor. Petreceau cu vinul dinainte.

Copiii se dezmorţiră, priviră ciolanele din farfurii. Începură să cânte:

Lerui, Ier, Raza soarelui, Raza soarelui, Pe casa săracului.

Când terminară, gazda, nevasta rudei, îi puse la masă. Bărbaţii scoaseră câte zece lei, pe care Beghe îi strânse mulţumind.

La plecare zbieră săru’ mâna.

Afară, gerul tăia obrazul. O luară spre Cuţarida. Trecură Griviţa. Prăvăliile aveau geamurile luminate cu becuri galbene şi albastre. Se apropiară şi priviră. Nişte păpuşi îmbrăcate în postav verde, cu câlţi albi pe margini, spânzurau de-o sfoară lungă. Lângă ele, un brad mic, nins cu vată şi împodobit cu sticle, lucea în lumina luminărilor.

— Ăsta-i Moş Crăciun cu pomu lui, spuse unul din băieţi. Ceilalţi tăcură şi se uitară mai departe. Vântul le flutura traistele golite, ca pe nişte zmeie. Nucile şi covrigii uscaţi se loviră. Când le-au îngheţat tălpile, se îndurară să plece. Se întoarseră spre câmpul gol. Ochii se umezeau de ger. Pe gene li se aşternu o brumă subţire.

Aproape de cârciumă îi alergară câinii negri ai lui Stere. Mai să le sfâşie pantalonii. La poartă, se despărţiră. Venea şi Ene cu ceata lui. Se bătuseră cu ai ceferiştilor şi le furaseră covrigii, că erau mai mulţi. La ei ardea încă o lampă. Spiridon dormea. Copiii se dădură lângă sobă. Ăl mai mare îl căută pe Beghe în traistă şi mâncară colindeţele.

— Pe unde-ai fost? Îl întrebă.

— Pe la alde cuscri. Petreceau cu lăutari şi aveau curcan pe masă şi cozonac!

— Da? Făcu Ene şi mai mâncă un covrig.

Îi era somn. Beghe îi arătă şi banii. Partea lui. Îi împărţiseră pe drum.

— Tot cuscrul ni i-a dat şi la cârciumar. Mama lor trebăluia încă.

— Haideţi la culcare, le spuse. E târziu. Cel mic o întrebă:

— Mamă, adică moşul ăla care dă pe la alţii, de are barbă de câlţi, e adevărat?

— Care?

— Moş Crăciun, de e şi-n cartea de citire. Muierea se încruntă.

— Fugi de-acilea! Numai la ăi bogaţi nimereşte! Ce să caute la noi? Şi-ar pierde cizmele prin noroaie!

— Copiii spun că dacă laşi ghetele la uşă, dimineaţa le găseşti pline cu jucării.

Femeia oftă. Obrazul îi era supt şi rece. În odăi se simţea frigul de afară. Era ostenită. Ar fi vrut să se culce lângă bărbatul care sforăia în pat. Se răsti la băiat:

— Pune-le şi tu şi du-te la culcare.

Beghe se descălţă. Scormoni zăpada lângă burlan şi aşeză botforii lui, umflaţi de udătură. Le desfăcu şireturile, să încapă mai multe lucruri, apoi, înainte de a adormi, se închină.

Peste Cuţarida, miezul nopţii căzu greu şi tăios. Se auzea răsufletul gropii. Câinii se încolăceau mai bine, de frig, sub streşini. Tăcerea cuprinsese locul sălbatic. Crăpau pietrele.

Copilul trăgea prin somn mai bine ţolul pe el. Se trezea din când în când şi asculta afară. Spre drumul Griviţei, treceau căruţe. Se auzeau şinele de oţel ale roţilor scrâşnind în zăpadă.

În fund, la baltă, pocneau copcile îngheţate.

Prin mahalaua Cuţaridei, Moş Crăciun nu trecuse niciodată. Nu trecu nici de data asta.

Beghe se trezise devreme. Afară se îngâna ziua cu noaptea. Tat-său încă sforăia. Ene, făcut covrig lângă perete, nu se mişca. Copilul, cu inima la gură, deschise uşa şi luă o gheată în mână.

O azvârli.

Nu venise moşul ăl bun. Trecuse câinele şi se uşurase pe şireturi.

La spovedit.

Într-o dimineaţă de vară, unul cu catastif la subsuoară, funcţionar de bună seamă, că avea pălărie de paie şi haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartă-n poartă. Bătea cu un baston, îl lătrau câinii, abia îi potoleau muierile.

— Pentru o sfântă de biserică. Spunea şi îşi muia creionul pe limbă, gata să scrie. Cât vă lasă inima, că n-aveţi păstor şi trebuie să vă facem şi dumneavoastră un lăcaş de închinăciune.

Femeile, cu frica lui Dumnezeu, căutau banii pe după poliţe, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunşi.

— S-a răit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfântul şi pe noi.

Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Funcţionarul scria în registrul lui, băga piesele de alamă în buzunar, pleca mai departe. La câte o curte a nimerit pe bărbaţi. Ăştia erau ai dracului. Veniţi atunci de la munci de noapte, osteniţi, fără gând la Dumnezeu.

— La ce ne trebuie nouă biserică? Avem una, la domnu Stere. În fiecare zi ne împărtăşim.

Şi râdeau gros, uitându-se unul la altul, cu înţeles. Cel cu registrul se încrunta, închidea cartea cu danii şi pleca.

— Du-te matale singur în rai, rânjea Tănase după el.

Pe la prânz, funcţionarul s-a oprit la jupân, să bea un rachiu. Îl opărise căldura şi osteneala. Avea buzunarele pline de bani. Lucrătorii îşi dădeau coate:

— Până la urmă, tot la biserica noastră a nimerit.

Sifonarul s-a dat aproape. Omul şi-a strâns cărţulia.

— Am auzit că face statul biserică.

— Face.

— Unde?

— Aici, la dumneavoastră.

S-au apropiat şi ceilalţi – fochistul, Tilică, Spiridon.

— Şi unde-o face?

Funcţionarul a scos o hârtie de calc, plină de linii. S-a apropiat şi Stere, el cunoştea la planuri. Actul avea ştampile şi timbre. Sus, scria cu litere mari: CARTIERUL CUTARIDA şi liniile acelea închipuiau străzile lor, groapa şi drumul Filantropiei, tot. La mijloc, într-un cerc alb, era desenat locul bisericii. Omul a desfăşurat altă hârtie unde lăcaşul fusese făcut cu de-amănuntul. Le spuse arătând cu degetul:

— Aici or să fie scările, aici stâlpii, altarul, turlele, două turle o să aibă! Costă o mulţime de bani.

— Mare! Spuse fochistul.

— Mitropolie face statul!

— Am crescut şi noi, mahala întinsă.

S-au înscris şi ei, Stere cu două sute, ca negustor, ceilalţi cu câte cincizeci de lei. Funcţionarul a plecat după aceea.

— Ar fi bine! Zise Spiridon în urma lui. Când îţi moare cineva, trebuie să dai fuga până în Griviţa după popă. Mănânci o pâine până acolo. Crapă românu nespovedit. Nu-l aude şi pe el Dumnezeu. Pe când aşa, îl ai colea pe părintele. Îl aduci, face un maslu, mai botează copiii, e bun la o nuntă.

Dar a trecut anul şi nici vorbă de biserică. Tot muierile vorbeau:

— O mai face, soro?

— De unde s-o mai facă? Ne-a înşelat calicu. Alta spunea:

— Costă mult o biserică, ce vorbiţi! Vistierie să ai! Parcă din banii noştri se putea!

Zidarii înjurau în gura mare:

— Ce biserică, mă oameni buni! Biserică ne trebuie nouă? Mai bine făcea spital, că ne mor copiii de tifos, n-are cine-i îngriji.

Femeile îi ocărau:

— O să vă rămână gura strâmbă, păcătoşilor. Supăraţi pe Dumnezeu. A trecut iarna şi, prin mai, din capul Filantropiei au sosit vreo douăzeci de căruţe cu nisip şi vreo alte douăzeci cu cărămizi. Până seara, au picat şi nişte meşteri tocmiţi de primărie, cu sculele lor, toţi ţigani, veseli, de-au umplut cârciuma. A doua zi, au ridicat o gheretă de lemn şi-au întins desagii la umbră, aşteptând materialele. Într-o săptămână făcuseră o şosea lată peste maidan pe care alergau camioanele pline de ciment, marmură în bucăţi mari de, nu le ridicai, răngi de fier, bile pentru schele, cofraje, şipci, var şi bulumaci. Veniseră şi patru ingineri cu măsurătorile şi săpătorii s-au apucat să scormone pământul pentru temelie.

Treceau oamenii şi se închinau în faţa locului. Au turnat betonul ca pe-o ciulama şi, în faţa gropilor ce închipuiau forma lăcaşului, mai mulţi preoţi, în frunte cu unul mic de statură, gras şi ochios, cu barbă roşie cum e amarantul, îmbrăcat în odăjdii strălucitoare şi încins cu un brâu, au îngropat o cruce de argint, spre răsărit, unde trebuia să fie altarul, au citit din cărţile sfinte, şi-au sărutat pe rând Sfânta Scriptură.

Toată mahalaua se uita împrejur. Veniseră şi câţiva dregători, în haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasă. Oamenii şedeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului celui mic şi la urmă s-au închinat cu evlavie.

Până iarna au terminat biserica. Salahorii ridicaseră schelele pe măsură ce creşteau zidurile. Cărămizile se îmbucau una în alta, inginerii cercetau cu o aţă întinsă între două cuie şi cu un ochean de lemn, care avea o geană de apă. Dacă zidul nu era drept, ochiul acela se tulbura, fărâmau şi o luau de la capăt. Lucrul mersese greu la început. Venise luna lui cuptor, soarele ardea nemilos pielea zidarilor. Cărau pe scările de lemn pietrişul, despuiaţi până la brâu, strigau la muierile şi copiii de le ajutau, venea noaptea, cădeau răpuşi de oboseală pe grămezile de nisip, dormeau tun până dimineaţa şi, când răsărea soarele, se spălau la pompă cu apă rece şi o luau de la cap.

Făcea treabă şi negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau băieţii după rachiu, tăiau roşii, le sărau, le amestecau cu castraveţi în blidele lor murdare şi mâncau. La prânz, opreau iar lucrul. Ţigăncile deşelate de corvoadă aprindeau focuri, fierbeau câte o zeamă lungă şi se odihneau.

Prin septembrie, ajunseseră la turnuri. Mahalagiii priveau, le creştea inima. Nu-i minţise primăria.

Cărămidarii terminaseră. Într-o săptămână au pus turlele, au bătut tabla deasupra, au potrivit streşini şi burlane, ghiventuri de aramă, s-o împodobească şi s-au dat jos de pe schele.

Atunci a venit un meşter italian să aşeze marmura la faţă, să îmbrace biserica pe dinafară. Tencuială nu-i trebuia lăcaşului decât pe dinăuntru, unde se pictau sfinţii.

Frumos om, ăsta, meşterul. Înalt şi subţire, cu pielea întunecată şi ochi arzători. Cânta pe limba lui şi nici câinii nu mai lătrau în mahala când începea. Se suia pe schele dimineaţa cu oamenii lui, negri de soare, cu piepturile pline de un păr creţ ca de miel, ţinând în mâini mistrii uşoare şi dălţi de scobit piatra. El cioplea marmura şi pe ceilalţi îi avea de ajutor. Unii legau bucăţile mari, lustruite de lanţurile macaralei, alţii o aşezau pe bile şi el le meşterea. Întâi au potrivit nişte ciubucuri şi flori albe deasupra intrării, împrejurul uşii înalte de stejar negru, pe care puteai să intri călare. Aşterneau un chenar de piatră dreaptă, cu muchii ascuţite, apoi, la mijloc, deasupra, au pus o floare cât omul, cu petale de marmură. Jos, ucenicii lui înveleau stâlpii şi bolţile cu plăci subţiri, lipindu-le cu ipsos, uşor de nici nu se vedea lucrătura. La firide, în margini, unde geamgiii puseseră sticle colorate, să îndulcească lumina, italianu scobea figuri de sfinţi. Lucra cântând cu vocea lui puternică şi fetele zidarilor se luaseră de gânduri. Oftau lângă cratiţe, mai ieşeau afară să privească. Aşa tablou de bărbat nu mai pomeniseră. A stăpânit meşterul peste Cuţarida. Trei luni cât a aşezat marmura, dormea noaptea mereu în alt pat de muiere. Cum făcea, cum dregea, nu l-au dovedit. Călca şi prin casele ălor măritate.

Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O ştia rea de muscă. A pândit-o, s-a nimerit, nu se ştie. Când făcea ea bezele prin ferestre italianului, pică şi omul în uşă. A lăsat-o să se scălâmbăie şi, când i-a dat una, s-a auzit până la bina. O lovi cu mâna lui grea pe faţă şi pe spate şi-o fărâmă în picioare. Ţipa Florica, degeaba, n-avea milă. Au sărit vecinii s-o scape, dar croitorul a pus piciorul în prag şi le-a spus:

— Nu v-amestecaţi! E muierea mea! Cine-mi calcă în curte piere!

Până la prânz, icoană o făcuse! N-o mai cunoşteai. O săturase de talian. O lună zăcuse Florica.

Meşterul tot mai cânta. Trecea spre seară pe sub geamurile fetelor şi nevestelor. Când se aspri timpul isprăvise lucrarea. Şi-a strâns sculele şi-a plecat cu oamenii lui. Multe luni după aceea oftau muierile cu gândul la el.

Biserica era gata pe dinafară. Mai mare dragul să te uiţi! A sădit primăria pomi în jurul ei, a pus piatră, i-a făcut şi popii casă alături, înaltă şi arătoasă, cu scări şi gard de zid.

Primăvara au venit pictorii s-o împodobească. Erau doi tineri cu bărbi şi feţe lungi, osoase, galbeni şi schilavi. Aveau haine peticite şi rupte, murdare de culori. Au deschis uşile, biserica, goală, fără pardoseală, mirosea a tencuială proaspătă şi avar. O umezeală rămasă de cu iarnă se simţea din pereţi. Prin ferestrele turlelor întră lumina veselă a soarelui. Au amestecat vopselele şi s-au suit pe schelele pline de ciment, au întins cu bidinelele zugrăveala până şi: au potrivit cum le plăcea culorile şi s-au apucat să picteze pe domnul Isus, pe Maica Domnului, raiul şi iadul, evangheliştii, apostolii şi pe Iuda Iscarioteanul, Predica de pe munte, grădina Gheţimani cu florile ei, şarpele, pe Adam şi Eva, goi, în paradisul lui Dumnezeu, pe Pilat din Pont şi judecata din urmă, îngerii răului şi ai binelui, Măria Magdalena, pe Iov săracul şi chipurile lui Ilie cel cu biciul, Nicolaie, Haralmbie de la hram, tot poporul lor din cer. Deasupra, într-un nor albastru, au desenat ochiul Tatălui cu vopsele negre şi verzi, veghind de acolo; semnul Sfintei Treimi îl aşternuseră deasupra altarului, spre răsărit. Tavanul era, tot, o spuză de stele, albe şi roşii, pe o noapte întunecată. Pe pereţi, lângă ferestre, pictorii zugrăviseră pe Sfinţii Părinţi cu schiptrul puterii. Mai la stânga, nu lipsea mitropolitul cu mitra şi cârja lui.

Era o frumuseţe! La isprăvire, au scos schelele, tot lăcaşul mirosea a ulei şi-a vopsea proaspătă. A venit şi preotul de slujise la temelii. Adusese lucrurile în două camioane mari, se uitase la odăile spălate şi dichisite, clătinase mulţumit din cap. Antreprenorul îi dăduse cheile, putea să se aşeze cu preoteasa lui, cu copilul, că avea şi o fată ce se uita uimită împrejur.

Oamenii au sărit să-l ajute la descărcat. Veni Spiridon, veni frizerul, Stere îşi trimise băiatul de prăvălie. Au desfăcut frânghiile, au strigat la căruţaşi, împreună cu preoteasa. Fochistul a cărat dulapurile cu spinarea. Multe lucruri avea sfinţia-sa: scrinuri grele, oglinzi, lămpi, oale, câte alea, o sobă, pat greu de stejar şi şifoniere. Nevastă-sa a pus perdelele la ferestre, a măturat, până seara întinsese preşurile, ştersese praful. Părintele le-a mulţumit. Muierile vorbeau pe la porţi:

— Ce fel de popă o fi ăsta? Are barbă roşie ca Ucigaşul! Şi-i mic de-un metru. Nici n-o să-l vedem după evanghelii!

Popa Metru i-a rămas numele sfinţiei-sale. Şi i se potrivea, ce-i drept!

Până când a citit prima liturghie, popa a bătut mahalaua, s-o înzestreze cu odoare, icoane şi candelabru, că era parohie săracă, de oameni neavuţi.

A luat-o de la pricopsiţi întâi.

Cârciumarul l-a primit în odăile lui, i-a dat un scaun. La uşă îi pupase mâna. Avea o sutană lungă şi neagră şi nişte ghete pline de praf. Obosit, ca după drum, îşi mângâia barba. Lina se învârtea primprejur. Era cinste mare pentru casa lor, să calce la ei pentru prima dată părintele. S-a aşezat şi ea într-un colţ.

— Acum, că suntem vecini, a început Stere, o să ne împăcăm bine.

— Apăi tocmai de aceea am venit la dumneata, că te văd negustor răsărit. M-am gândit să fii pildă pentru sufletele pe care le păstoresc.

El asculta cu respect. Popa o luă cu meşteşug, îi aminti că domnul Isus condamna beţia şi preacurvia, ori meseria lui era să îndârjească oamenii, pentru că rachiul îi înrăia, de aia se şi deschisese casa Domnului, să amintească păcătoşilor de calea cea bună pe care a umblat mielul lui Dumnezeu. Ori el, ca negustor de băuturi, avea multe păcate. Şi ca să-l mai îmblânzească, spuse în cele din urmă, trebuie să dea ceva pentru biserică, s-o înzestreze.

Înţelesese Stere, degeaba se ostenea părintele. Asta venea tot ca un fel de bir, dar se gândi că nu strică să-si aducă aminte că omul are numai o viaţă şi că-l aşteaptă lumea cealaltă.

— Bine, părinte, a zis, o să cumpăr icoane şi un rând de odăjdii pentru sfinţia-ta.

Popa a râs mulţumit şi l-a bătut pe umăr.

— Ştiam eu că eşti om de înţeles.

Negustorul a pus apoi masa, să nu plece preotul cu gura uscată din casa lui. Lina a gătit ceva la iuţeală şi a adus şi o ulcică de vin vechi, pus deoparte de bărbat pentru prieteni buni. S-a dezlegat limba părintelui. A început să povestească din tinereţile sale. Era de la ţară, învăţase prin şcoli, luase o preoteasă cu stare. Femeia îl făcuse om. L-a scos din noroaie şi sărăcie. A umblat pe la Mitropolie, pe la cei mari, că şi preoţia avea rangurile ei. Îi dăduseră parohia asta. Venise, n-avea ce face. Era mulţumit că cel puţin slujea într-o biserică nouă şi frumoasă. Mai trebuia să-i ia podoabe, că era golaşă.

— Aşa că n-ar strica să ridici şi o strană lângă altar, încheiase. Când o fi slujbă, duminica, te vede lumea, asculţi cu familia cuvântul Domnului, nu-ţi ia nimeni locul, nu te-nghesuie, împodobeşti în acelaşi timp şi lăcaşul.

— Fac, părinte, a zis Stere.

Şi se gândea cu plăcere că la el în sat numai cei avuţi îşi aveau stranele lor la biserică.

Pe la patru, i-au dat drumul. Cârciumarul l-a păzit de câini până la poartă. Sfinţia-sa s-a oprit apoi şi la alţii. Le-a vorbit ca biserica era săracă, apoi cu înţeles, că ar trebui colo o icoană, colo o candelă.

Bărbaţii ascultau în tăcere. Când termina, câte unul dădea din cap:

— De, părinte, noi nu prea dăm prin casa lui Dumnezeu, că avem alţi sfinţi la care ne închinăm. Şi la urma urmelor, fiecare cu ale lui. Dumnezeu cu arhanghelii, noi cu necazurile noastre!

Vorbeau cu păcat şi preotul le-o spunea:

— Putem să lăsăm noi biserica?

— Adică, cum?

— Păi, n-are sfeşnice, n-are preşuri, câte nu-i trebuiesc?! Bărbaţii îşi mângâiau obrazurile aspre şi răspundeau în dodii:

— Nici noi n-avem multe şi uite că trăim. Adică dumneata ce-ai vrea să facem?

— Să le cumpărăm, taică.

— Le cumpărăm, dar cu ai cui bani? Preotul se ridica, mâhnit:

— Văd eu că în casa asta stă Diavolul!

Totuşi, după câteva săptămâni primise nişte sfeşnice de alamă. Stere cumpărase o cădelniţă de argint, o cruce şi o masă pentru altar. Asta în afară de odăjdiile tivite cu cruci, sfinţite, să nu pui mâna pe ele şi două icoane, poleite, cu rame scumpe.

Cu cei săraci a fost mai uşor. Ei, din ce aveau, din ce n-aveau, tot au adus sfântului lăcaş. Muierile ascundeau banii, înşelau pe bărbaţi şi tot cumpărau ba un antimis, ba un cazan de botez, o cristelniţă pentru mir, preşuri, câte alea.

Când a fost hramul, a venit lume în păr, ba încă şi din alte mahalale. Nu-i mai încăpea locul. Altarul era împodobit, tot, cu icoane şi luminările aruncau o lumină roşie, vie, pe pereţii pictaţi în culori întunecate. Mirosea a tămâie şi a zugrăveală proaspătă şi femeile priveau stranele noi, făcute din lemn sculptat, cu îngeri pe margini. Avea Stere una şi alţi trei-patru mai cuprinşi. Fiecare cu numele proprietarului scris pe o placă, bătută pe spătar.

Cârciumarul se îmbrăcase în hainele lui bune. Lina şedea smerită lângă el. Luaseră şi copilul.

Negustorul asculta slujba cântărind din priviri toată bogăţia bisericii, balcoanele ei cu stâlpi de cărămidă şi bolţi aurite, pe care pluteau îngeri pictaţi.

Părintele, mic cum era, călca piatra altarului cu Biblia în mână. A citit din Evanghelia lui Matei. Avea o voce frumoasă, groasă şi plină. Răsunau bolţile. La urmă le-a povestit pilda semănătorului, i-a certat pentru păcatele făcute şi i-a chemat la miruit. Oamenii au trecut pe rând pe sub crucea lui, el le-a lipit beţişorul sfinţit de frunţi, i-a binecuvântat şi s-au dus acasă, fiecare mulţumit şi uşurat.

Dar ce, parcă lumea se schimbă?

Cu timpul, duminica nu mai călcau în biserică decât bătrânii şi femeile.

În săptămâna mare, la trecerea pe sub domnul Cristos, veneau toate babele: baba Aglaia, baba Miţa, baba Tinca, baba Lixandra, baba Marghioala a lui Mială şi alte câteva mai fără nume.

Erau îmbrăcate în negru, în rochiile lor de moarte, cu barişuri pe cap şi cu câte o luminare în mână. Păşeau iute-iute pe drumul Cutaridei privind pe furiş în stânga şi-n dreapta. Aduceau în buzunare acatiste în care erau pomenite neamurile, prietenii şi duşmanii, deopotrivă. Nu mâncaseră de cu dimineaţă, pentru că veneau la spovedit şi împărtăşit.

Mahalaua mirosea toată a liliac şi a salcâm. Şi era împrejur un aer bun de primăvară, călduţ, abia încropit, tot ai fi făcut bine şi ai fi râs.

Intrau câte una în biserică, abia urcând treptele de piatră, ajutate de muierile mai tinere sau de copii. Înăuntru era o răcoare plină de fum verde şi un înec de flori. Pe masa lată şi înaltă din faţa altarului zăceau grămezi de zambile albastre şi roz, de liliac mov şi de frunză proaspătă de salcâm. Mai în margini puteau fi văzute şi florile sălbatice ale gropii, aduse de nevoiaşi, crude în lumina subţire, albăstruie a lăcaşului.

Sub bolţile largi de piatră se auzeau corul şi clinchetul cădelniţei preotului. Pe preşurile moi, abia călcau paşii dascălului, care stingea luminările arse până la coadă, făcând ceara ghemotoc în palmă.

Babele băteau câte trei cruci mari, pravoslavnice, cădeau în genunchi la icoane, rostind îndelung rugăciuni vechi, ştiute numai de ele, sărutau podoabele altarului şi se trăgeau către naos, în umbra stranelor. Ochii lor bătrâni, plini de ape, albi în pânza aceea de lumini amestecate, străluceau mărunt, clipind când şi când.

Baba Miţa se uita împrejur, după ce se mai obişnuise. Îşi vedea vecinele, spăsite toate, ascultând vocea preotului şi le măsura cu privirea ei aprigă.

Baba Chiriţă, una puţină şi slabă ca scândura, de nu mai avea dinţi de loc, morfolea singură ocări văzând vânzoleala muierilor tinere care ieşeau repede afară.

Pe zidurile reci jucau luminile luminărilor pentru morţi. Din pereţii afumaţi priveau sfinţii în glugile lor de tencuială verde. Babele încremeneau cu ochii la săbiile arhanghelilor. Tot amestecul acela de cântec, de îngânări şi parfumuri tari de primăvară le dădea o ameţeală. Cuvintele rugăciunilor se amestecau, pe baba Tinca o apuca şi un somn, de nu se mai ţinea. Când credea ea că n-o să mai poată, se ridica bine pe oase, rezemată de lemnul lustruit al stranelor şi mai făcea trei cruci mari până la pământ. Pe uşile larg deschise pătrundea lumina soarelui de afară. În dâra lui strălucitoare se zăreau jocurile firelor de praf şi chipurile celor care intrau. Mereu alte buchete umpleau masa încărcată a Mântuitorului. Tineri şi vârstnici, mai mici şi mai mari, păcătoşi şi din cei cu sufletul curat, toţi se adunau în această după-masă la biserică. Oamenii pupau icoanele aşternute pe flori, se aplecau şi mergeau pe sub masa de brad. Dincolo, îi aştepta un crucifix înalt, pe care era desenată răstignirea.

Babele treceau şi ele pe sub sfântul aer şi sărutau piroanele bătute în picioarele domnului Isus şi sângele de ulei ce se scurgea din ele.

— Doamne, mântuieşte pe păcătoşi şi mai dă-mi şi mie zile! Se ruga baba Aglaia.

După ce ocoleau de trei ori masa acoperită de flori, se duceau la preot. Acesta aştepta într-un colţ să le miruiască. Îi pupau şi lui mâna albă, frumos mirositoare şi se întorceau să ia câte un mănunchi de zambile.

Babei Lixandra îi plăcea liliacul. Îşi umplea un braţ bun şi se mai închina o dată.

Către seară, biserica se golea. Mai sosea câte-o mamă cu copilul de mână, grăbindu-l să facă cele de cuviinţă.

De la locul ei baba Chiriţă mârâia:

— Iete, Tinco, acu se vine?

— St! Că ne-aude sfinţia-sa.

— Păcătoase.

— Da mai taci şi dumneata, soro, uiţi că suntem în biserică.

Babele aşteptau să fie spovedite şi împărtăşite. Ele rămâneau la urmă, că aveau multe pe suflet. Popa Metru le chema pe rând în odăiţa vecină cu altarul. Se aşeza pe un scăunel după ce le citea trei pagini din cărţile sale cu chivăre de aramă.

Baba Marghioala a lui Mială nu ridica privirile. Şedea îngenuncheată, cu obrazul veşted lipit de anteriul scump al părintelui.

— Ei, ia spune. Începea sfinţia-sa. De postit, ai postit?

— Da, părinte. Ţin toate posturile: postul Crăciunului, postul Paştelui, postul Sfinţilor Apostoli, postul Sfintei Marii, miercurea şi vinerea, ajunul Bobotezei, Tăierea Capului, toate.

— Da înălţarea Sfintei Cruci?

— Şi înălţarea Sfintei Cruci. Azi n-am pus nimic pe limbă.

— Bine.

— Ţin şi Stoborurile. Stoborul Blagoveştenilor, Stoborul Sân-pietrului.

— Şi harţii?

— Şi harţii, la Sfântul Silvestru, la Sfântul Alipie, de Sfânta Anisia şi Teodora.

— Peşte mănânci?

— Rar, sfinţia-ta.

— Să mănânci că-i curat şi-i plăcut lui Dumnezeu, că i-a înmulţit. Numai să vii la Bunavestire şi la Schimbarea la faţă, şi-ţi dau dezlegare.

— O să vin, părinte.

Mai citea popa ce mai citea, iar o întreba:

— Datinile le ţii?

— Le ţin, sărut dreapta. Toate. Lăsata-secului, Rusaliile, înălţarea, Intrarea Maicii Domnului în biserică, Sfânta Nicolaie, Sfânta Dumitru, ca să nu mai vorbesc de Paşti şi de Crăciun.

— Duminica lucrezi, coşi?

— Nu ridic un lemn.

— Drăcui?

— Câteodată.

— Să nu mai drăcui, auzi? Şi să faci douăzeci de mătănii în fiecare marţi şi vineri seara.

— Am să fac. Părintele răsufla puţin.

— Da numele Domnului îl iei în deşert?

— Se poate? Am cinci icoane: una cu potopu, una a sfinţilor Dimitri fără arginţi, Chir şi Ion, una cu iadu şi cu raiu, alta a sfântului Ilie Tesviteanu şi alta cu tăierea lui Belzebut, Doamne, iartă-mă!

— Nu mai lua numele Necuratului în gură în sfântul altar.

— No să-l mai iau.

— Să mai faci treizeci de mătănii.

— Le fac.

Pe babă o dureau genunchii. Se lăsa mai pe o parte. Preotul îi aşeza prapurul lui aurit, de mătase, pe cap şi-i citea din evanghelii.

Marghioala încremenea, cu sufletul pierdut în întunericul ce-i acoperea vederile. Pe sub uşi trecea un curent care-i îngheţa pielea.

Popa Metru iar se apleca asupra ei:

— Ia mai spune.

— Spun, părinte.

— De curăţit, te cureţi?

— Mă curăţ.

— Îţi speli trupul?

— Mi-l spăl.

— Aşa să faci pentru sănătatea ta, că Domnului îi place curăţenia şi blândeţea. Da farmece faci?

O dată înlemnea baba.

— Părinte, ce să zic? Mai dau câteodată în plumb la vreo neisprăvită, descânt cu cărbuni, arunc răul pe câini, mai scot câte-un junghi.

— De dat în cărţi, dai?

— Dau.

— Să nu mai dai şi să asculţi numai de glasul lui Domnul Dumnezeu. Să faci încă douăzeci de mătănii pentru asta.

— Fac, sfinţia-ta.

— Stai, să-ţi citesc dezlegarea.

Şi iar se ruga popa pentru păcatele ei.

Baba Marghioala asculta înspăimântată făgăduielile făcute păcătoşilor pentru lumea cealaltă şi-i picau lacrimi din ochi. Părintele o descosea mai departe:

— Da case de oameni ai stricat?

— Nu, sărut dreapta.

— Să nu strici, că mânii pe Dumnezeu.

— Nu stric.

— Argintu-viu îl trimeţi?

— Nu, părintele, nu.

— Bine, să nu-l trimeţi, că-i păcat.

— Iartă-mă Doamne!

— Lacomă eşti?

— Mai poftesc câteodată.

— Să nu mai pofteşti. Să te ţii în curăţenie, să nu mai dai Necuratului şi să-ţi faci seara rugăciunile. La săraci împărţi?

— Fac pomeni de sâmbăta morţilor pentru răposatu, bărbatu-miu.

— Aşa. I-ai dăruit lucrurile? I le-am împărţit.

— Moliftele i le-ai făcut?

— Le-am făcut.

— Bine. Acu du-te.

Baba Marghioala se scula în picioare, îşi freca genunchii amorţiţi, pupa dreapta popii şi se mai închina o dată, ieşind de-a-ndărătelea. Când băteau clopotele pentru slujba cea mare, de seară, babele ieşeau în prispa bisericii. Sufletul lor, ca hârtia. Coborau copleşite scările, una lângă alta, privind cerul dulce de primăvară. Trăgeau în piept miresmele proaspete şi strănutau.

— Răcii! Zicea baba Tinca.

— Trage-n biserică, adăuga şi baba Chiriţă.

— Ce-aţi zis? Întreba Lixandra, care era cam surdă.

— Ce să zicem? Trage-n biserică!

— Aşa e.

— Da p-a lui Ţuluc o văzurăţi? Se învenina Aglaia.

— O văzurăm.

— Nu-si mai găsea locul.

— Ca şarpele.

— O mânca-o!

— Îmbrăcată ca o paparudă şi cu ochii-n toate părţile.

— Tăceţi, fă, dracului, ce v-a apucat? Tii, iar luai pe Necuratu-n gură!

— Şi abia te spovedişi!

— Ce spuneţi?

— Ce să spunem? Iar dădui dracului!

— Da-i a dracului. Ce, n-am văzut-o eu?

— Nu, soro, dădui dracului!

— Şi prostu de bărbat-său o crede sfântă! Ptiu, păi pe vremea mea, ce, bărbaţii erau ca acu, numai nădragii de ei? Păi când mă lua al meu de coade şi mă-ntorcea şi mă sucea, nu l-ar mai încăpea ţărâna pe unde-o fi acu şi s-ar face praf şi pulbere.

— Şi dumneata, coană Marghioală!

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că să fie ale dracului de fleoarţe, că nu le mai ajunge. Iar îl pomenii pe Necuratu!

— Nu le mai ajunge, ce, nu ştiu eu?

— Parcă a croitorului e mai brează? Da o loveşte el, Dumnezeu, pupa-i-aş curu lui! O loveşte, când cu gândul n-o gândi!

— Taci, coană Tinco, taci, nu mai blestema, ştii că ai o gură rea!

— Ba am să ridic mâna, că nici nu dă pe la biserică. P-astea numai când le loveşte câte o dambla, atunci îşi aduc aminte de Dumnezeu.

— Ce spune?

— Ce să spună, oliu, ai surzit de tot, Lixandro, te-astupi!

Baba Lixandra se oprea nedumerită în drum şi dădea din umeri:

— Cine s-astupă?

— Las-o, că nu mai are mult şi asta!

— Da pe dumneata nu te vezi, c-ai ajuns numai oase!

— Chiriţo, să nu-mi cobeşti, Chiriţo, că o dată te blestem! Să nu cad la daruri, Chiriţo!

— Ce-aveţi, Doamne iartă-mă, parcă nu veniţi de la sfânta împărtăşanie. Femei bătrâne şi proaste!

— Păi n-o auzi, Aglaio?

— Are limbă afurisită.

— Ce zice? Ce zice?

— Zice că-i afurisită.

— Aşa o fi.

— Vorbişi şi dumneata.

Şi peste cearta lor stăruia slava serii de primăvară.

Moartea lui Marin Pisică.

Marin Pisică se văruise de cu seară cu un cumnat, praf se făcuse. Dormise greu, deşi noaptea se mai sculase de vreo două ori să bea apă, că-i ardea gâtlejul după atâta ţuică. Cuţarida, moartă sub zăpadă. Sufletul gropii scrâşnea undeva la fund. La cinci trebuia să fie în curtea abatorului, să taie vitele în reprize. Şi avea un cap greu, să nu-l mai ţii pe umeri. În casă, frig, nu găsea lampa. A plecat nespălat, înjurând. Avea de mers vreme de un ceas. Cerul, ca o basma şi o lună spulberată, numai vălătuci. Şi-n mintea lui canonită, o dată s-a făcut lumină şi n-a mai simţit frigul.

Se făcea că era după învierea a doua a lui Cristos, care sculase săracii din pământ şi mergea înaintea lor, numa-ntr-un prapur alb, străveziu. Şi unde înfloreau pomii împrejur şi-n Cuţarida, nu se mai vedea om cu om. La ce gândeai, aia ţi se izbândea.

— Da tu, cam ce-ai vrea, Pisică? Îl întrebase fiul lui Dumnezeu.

— Păi ce să vrea un pârlit ca mine?

— Grăieşte.

Parlagiul şi-a adus aminte câte vite îngenunchease sub cuţit. Şi parcă tot aerul tremura de răgetele boilor. El, care nu mânca pasăre şi nu s-atingea de carne, era plin de sânge şi pe suflet. În mahala nu ţi-ar fi tăiat o găină. Încă râdeau muierile de el:

— Oliu, domnu Pisică, da izmenit mai eşti! Zici că nu intri-n păcat pentr-un suflet de pasăre, da la abator ţii vitele-n cosor!

— Da, dar acolo-i servici le răspundea.

— Servici-neservici, se numeşte că eşti adventist, parcă nu ştim noi?

Dar Marin Pisică nu era adventist. Avea inima ca o fereastră deschisă. Vorbea singur, aduna flori şi-ntre pereţii odăii lui zburau scatii şi brabeţi bătrâni, care n-aveau unde să mai plece.

Şi domnul Isus îl ţinea sub priviri.

— Grăieşte, Marine!

— Păi să fie aşa o înfrăţire, Doamne, să trăiască oameni şi animale laolaltă, să nu mai curgă sânge. Că eu mă hrănesc numai cu iarba, cu verdeţuri, şi-mi merge bine.

Cristos nu se mai văzuse şi pe Marin Pisică îl înconjurase o gloată de vitişoare care suflau cu boturile lor pe mâinile sale. O mie de ochi, negri şi buni, îl priveau şi parlagiul înţelegea graiul lor mut. Le mângâia grumazurile şi le simţea năduşeala cu miros plăcut. Bine mai era aşa.

La capătul Griviţei s-a trezit din visări. Vântul umfla firmele negustorilor şi s-auzea un muget de tablă zgâlţâită. A grăbit paşii, scuipând.

— Ptiu, uite ce-mi face băutura!

Încă de pe cheiul Dâmboviţei simţi în nări mirosul sângelui de vită. Pe podul de piatră se înghesuiau boii de cinci sute de kilograme, mugind cu spaimă, loviţi de cărăuşii năduşiţi, care pocneau din bicele lor. Împrejur era un vaier prelung, un zgomot de copite împiedicate. Trupurile mari, abia desluşite în lumina dimineţii, mirosind a baligă, se izbeau surd în faţa porţilor înalte de fier, înjurăturile oamenilor se auzeau slab în înglotirea aceea şi paznicii nu mai pridideau cu controlul.

În ferestrele mari, închise între stinghii murdare de nuc, cu drugi ruginiţi, împletiţi peste geamurile oarbe ale abatorului, ardeau lumini puternice. Parlagiul intră în hala încăpătoare, cu şine de fier pe jos. Deasupra, pe pietre, rămăsese un zoi lipicios, vânăt, adunat din scursorile sângelui şi resturile de vite. Vagoane lungi, pe rotile, scârţâind, treceau mormănite cu jumătăţi însângerate, aruncate la întâmplare, una peste alta, împinse de oameni cu feţe duşmănoase, bărboşi şi crunţi, având şorţuri de piele dinainte şi cuţite ascuţite la brâu.

— Bună dimineaţa, fraţilor! Aruncă parlagiul, mohorât.

— Bună dimineaţa, răspunseră câţiva. Dinlăuntru se simţea duhoarea maţelor deşertate.

Se dezbrăcă tăcut, privind mersul repede al undiţelor groase de oţel care cărau pulpe şi dindărături de vaci, agăţate şi zvârlite de braţele puternice ale celor ce aşteptau sub ele.

Începuse munca crâncenă a tăietorilor din prima repriză.

Prin poarta de piatră erau împinse vitele. Acestea turbau de spaimă simţind mirosul veşted şi cald al sângelui proaspăt. Pocnetele bicelor se înteţiră. Tăietorii se aruncară între ele, strângând de funii şi le îmboldiră cu ghionturi şi înjurături. De la poarta de fier, ale parlagiilor erau. Bărbaţii fluierau de plăcere, împingând odgoanele de fier pe rotilele de deasupra. Muşchii lor jucători se zbăteau sub tricourile rupte care le acopereau trupurile puternice. Pe tavanul halei de piatră tremurau copitele spintecate. Din ele picura încă sângele, se bălăbăneau scurt, izbeau aerul la întâmplare şi, ajunse la o uşă groasă, erau despărţite de o mână dibace.

— Ce faci, Marine? Îl întrebă Chişcă, tovarăşul lui.

— Ce să fac, mă băiete, sunt cam ostenit.

— Da ce-ai păţit?

— Am băut aseară cu un cumnat şi m-am făcut puzderie.

Fata lui chircită, îmbătrânită devreme, se strânse ca un sac. Avea şi o inimă grea.

— Nu ştiu ce mi-e. M-aş plimba într-o grădină frumoasă, mi s-a urât cu atâta sânge.

Chişcă se uită la el cum îşi împletea o ţigară cu degete dibace.

— De douăzeci de ani trudesc aici, dau boierilor carne să mănânce şi mi s-a făcut lehamite.

— Oi fi ostenit.

— Nu-i asta. Trebuie să fie altceva, c-am avut şi o arătare pe drum. Se făcea case dăduse Cristos jos din cer. Umbla prin Cuţarida noastră desculţ.

— Ei?

— Cum îţi spun. Umbla înaintea amărâţilor şi m-a întrebat: „Tu ce-ai vrea, Pisică?” „Ce să vreau, Doamne? Să fie bine!”

— Şi el ţi-a spus cum să faci?

— Nu mai mi-aduc aminte. Chişcă râse cu gura până la urechi:

— Mă nea Marine, ai rămas de-aseară, mai bine du-te de te culcă.

— Ce să mă culc? Şi treaba cui s-o las? Scuipă între picioare. Omu nu-i făcut să tragă numai pedepse pe lumea asta. Mai trebuie să şi petreacă.

— De, dacă pârlitu ăla de Adam n-a avut de lucru şi-a pus labă-n pomu lu Dumnezeu.

— Dă-l în suflet încolo şi pe Dumnezeu! N-avem ce face. Burta cere, nu ştie carte, da mie tot mi-ar place într-o zi ca asta să umblu aşa, de capu meu. Că mi s-a urât.

Şi se sculă de la locul lui, se încinse cu şortul şi intră în hala de piatră a reprizelor.

Prin geamurile nespălate de multă vreme se cernea de deasupra o lumină ştearsă şi grea. Îşi făcură loc printre despărţiturile de ciment înalte cât omul. Aici erau ucise animalele. Duhoarea de sânge apăsa. Un miros de murdărie deşertată, de sânge încleiat pe lucruri şi de sudoare plutea între zidurile vechi. Zgomotul macaralelor care ridicau resturile şi al scripeţilor ce scânteiau în viteză creştea. Toată această larmă de fier frecat şi de voci groase şi sparte se amesteca cu guiţatul porcilor. Un parlâgiu deşirat, cu fălcile căzute, îi împingea printr-o poartă de gratii, câte douăzeci într-un ţarc închis. Trei-patru oameni se învârteau printre ei, lovindu-i cu nişte ciocane de lemn, pe rând, tot mai înverşunat, pe măsură ce ţipetele de moarte ale animalelor creşteau îngrozite.

O dată i se încrâncenă inima lui Pisică. Privi animalele despicate la repezeală. Câţiva hamali le cărau afară şi bazinul de ciment, în care nu rămăseseră decât măruntaiele, se umplu de oameni. Altă echipă, ce aşteptase până atunci, le împărţi în grămezi: rinichii de o parte, inimile mici şi roşii de alta. Şiruri lungi de mate, ca o dantelă, atârnau peste marginile de beton.

— Gata, nea Marine?

— Gata, Chişcă!

Parlagiii din prima repriză, de tăiaseră porci, făcuseră un foc mic într-o parte şi fripseseră şorici proaspăt.

Se auzi un fluierat ascuţit şi se ridicară în picioare, ştergându-si buzele murdare de grăsime. Sub brâiele de lână săltară cuţitele lor lungi şi ascuţite.

Plecară. Făcură loc celei de-a treia echipe.

Uruitul macaralelor încetă. Începea tăierea boilor. Marin Pisică îşi încercă pe limbă tăişul cosorului său, cu lama subţire, albastră.

O linişte desăvârşită coborî deasupra locului. Mulţimea murdară şi zgomotoasă se potoli. Până şi parlagiii, speriaţi de lipsa ţipetelor înfiorătoare ale animalelor, vorbeau în şoapte. O gură de cişmea curgea năvalnic şi curăţa cimentul umed de sângele porcilor.

În capătul sălii, sub poarta de fier care semăna de departe cu un pieptene de oţel, aşteptau vitele încremenite, cu ochii roşii de spaimă. Frica morţii apropiate le înţepenea gâtlejurile şi păreau de piatră, aşa cum stăteau una lângă alta, fără suflet. În coarnele scurte, abia licărea lumina cenuşie a zorilor.

— Gata! Strigă cineva şi parlagiii ridicară mâinile.

Drevele grele se mişcară scârţâind. Şi deodată ţipetele reîncepură. Bouarii ridicară bicele şi vitele din faţă se proptiră de-a latul, se loviră una de alta, pieile lor murdare se frecară şi un miros greu umplu hala. Animalele asudară de spaima morţii, se buluciră spre mijloc, pierdute, cu priviri rătăcite.

Tăietorii le trecură lanţurile lor scurte şi reci peste grumazi şi le traseră în ţarcurile de beton, scoţând cuţitele. Strigătele se amestecară cu înjurăturile şi parlagiii tăiară scurt. Boii cădeau. Cu mişcări iscusite, oamenii despărţeau capetele de trunchiuri şi trăgeau pieile.

Ultimul animal pe care-l tăiase Marin Pisică era roşcat, cu un păr scurt şi încreţit. Căzuse la picioarele lui şi se mai zbătea puţin, mustrându-l parcă cu privirea lui moartă.

— Ţin-te, nea Marine! Îi strigă Chişcă dintr-o parte.

Pe poarta de fier intră în galop o ciurdă de tăuraşi negri. Tăietorului îi tremurau mâinile. Simţea în tot corpul o slăbiciune. Se rezemă de zidul de ciment şi aşteptă o clipă. Un animal ager, îndesat, veni drept asupra lui. Ridică mâna şi înfipse cuţitul întors sub beregată. Taurul simţi arsura loviturii şi sângele care curgea din rană. Marin ştiu că nu l-a lovit unde trebuie. Îl cuprinse frica. Corpul lucios din faţa lui nu căzu. Când să mai izbească o dată, simţi o sfârşeală în stomac şi mai apucă să vadă ochii fioroşi ai animalului care-l împunsese.

— Săriţi, că l-a lovit pe nea Marin! Strigă Chişcă.

Zece cuţite puseră capăt agoniei taurului. Între picioarele vitelor, cu maţele afară, zăcea parlagiul, galben, mort.

Nu spunea nimeni nimic. Alături se mai auzeau copitele animalelor ucise, cărate afară din ţarcuri târâş.

Doi hamali l-au ridicat de jos şi l-au scos pe zăpadă. Marin Pisică murise încruntat. Cum şedea aşa, cu mâna dreaptă încleştată încă pe cosor, parcă ar fi vrut să taie pe cineva şi pe lumea ailaltă.

Chişcă i-a adus grămada de haine, i-a pus-o sub cap şi-a zis celor care făcuseră o roată împrejur:

— Las’, că-i mai fericit! A scăpat şi ăsta. N-are mamă, n-are tată, nu căţel, nu purcel, o să-i fie mai bine. Îmi spunea când a venit că s-a matosit aseară cu un cumnat. Încă ştie de ce-a trăit. Pe urmă strigă la ăilalţi. Haideţi înapoi, c-avem treabă!

Peste trupul înţepenit al mortului ningea.

Pe poarta larg deschisă intrau nişte boi falnici, goniţi de bicele bouarilor. Mugeau de se cutremurau zidurile.

Ramazanul.

Peste râpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcâmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri înăbuşite şi un fum albastru plutea deasupra pământului sterp. Seara cădea, deodată, rece. Sub maluri sclipeau flăcări. Furiş, octombrie urca încordat ca o fiară. Hoţii îşi duceau avutul puţin la ibovnice. Iarna era aproape şi presării nu-i mai slăbeau. Pe la răsăritul lunii, umbrele lor urcau potecile sălbatice.

Gheorghe căra nişte pături vechi, trenţuite şi ucenicul pândea la capătul drumului să nu vină cineva. Stăpânul era dus cu gagică-n plăceri, nu-i mai cunoştea. Pe ei îi trimiseseră ceilalţi să cureţe cuibul. Mirosea a veşted şi carnea li se strângea sub cămăşile subţiri.

— Nu mai merge, Paraschive! Cel tânăr umbla alături.

Peste locurile pustii atârna sabia lunii, covrigată şi rece. Codoşul oftă:

— Cum vine amărâta asta de iarnă, mă apucă dracii. Îmi vine să mă las de meserie.

— Cum adică?

— Să mă fac om la casa lui. M-am săturat de atâta hărţuială, mi-ajunge. Se opri punând jos păturile: Mai ia-le şi tu.

Priviră spuza de stele risipite pe cerul negru. Din mahalaua Cuţaridei se auzeau câinii.

— Auzi, Paraschive? Câinii. Şi câinii au o casă a lor, un stăpân. Dacă pleacă undeva, au unde se-ntoarce, da noi?

Ucenicul scuipă, aşezându-se pe pachetul moale, legat cu frânghii.

— Ce ne trebuie nouă casă? N-avem noi casă? Pension, nu altceva! Nu ne costă nimic, mâncare pă gratis, somn pă gratis, bătaie, bătaie. Ehe, colo sus la mânăstire, în dealul Văcăreştilor, abia ne-aşteaptă. Aia-i casa hoţilor.

Râse scurt, mânzeşte. Gheorghe fluieră a pagubă.

— De, c-ajungem noi şi-acolo. Da barim să trăim, mă, să nu ştim că-i rău pe lume.

— Da ce, e rău?

— Nu.

— Nu-ţi place pământul pe care dormim?

— Cum să nu?

— Atunci? Celălalt tăcu.

— Mergem? Întrebă în cele din urmă.

— Mergem.

Se ridicară. Tot câmpul Cuţaridei era întunecat şi deşert. Numai spre Griviţa ardeau felinarele. Grăbiră pasul. Până la casa Didinei, mai era drum de făcut.

Stelele călătoreau pe neştiute. După vreun ceas, Carul-mare era tocmai în faţa lor, spre bariera Mandravelei. Oiştea lui luminoasă căzuse peste casele scunde. Îşi ascultau paşii în praful drumului şi nu mai spuneau nimic. Se auzea cum seceră vântul tulpinile buruienilor. Măciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scoţând un şuierat cunoscut. Câte nopţi umblaseră astfel? Cine să le mai ţină seama?

Osteniră. Paraschiv lăsă păturile la picioare. Ăl bătrân scoase o ţigară, o bătu la capetele amândouă şi îşi aduse aminte:

— Tu nu tragi un fum?

— Ba da.

Luă lacom ţigara şi o aprinse.

— Aşa, oftă uşurat. Uitasem.

Luna se ridică deasupra şi le lumină feţele tăiate. Gheorghe o privi şi înjură:

— Te uiţi-ncoa, cocoană, mila mă-ti de mireasă!

Nu era în apele lui. Iar îl scormonea urâtul. Îl iscodi pe ucenic, ca să-i mai treacă:

— Şi zici că te-a născut mă-ta de fată mare, ai?

— Da. A avut pe unu de-a lăsat-o borţoasă şi s-a uşchit. Ce era să facă? M-a crescut. Vai de sufletu ei, pă unde-o putrezi acu. Vrenică femeie, ce să zic! Spăla-n cartiere pe la pricopsiţi. Ca pe-un trandafir m-a ţinut. Eram curat, mâncat, călcat, până s-a-nhăitat cu Florea. El m-a-nvăţat: „Ce stai şi te uiţi la mă-ta cum se canoneşte?” „Da ce să fac, nenică?” „Pune şi tu laba, mai şparleşte ceva, c-ai s-ajungi mare şi n-ai să ştii nici o meserie şi-o să fie vai de sufleţelu tău!” Am băgat la cap. Când s-a prins mama că o gonesc stăpânii, m-a rupt în bătăi. Credeam că-mi retează mâinile. Am dat în ea. Pe urmă, n-a avut ce-mi mai face. A murit de oftică, săraca, şi-am rămas cu Florea. Cu el am furat în mahalale.

— Zi, te-ai făcut stăpân?

— Stăpân.

Codoşul rumega.

— Băga-mi-aş rafa-n ea de viaţă! Bă, să am un copil, om cinstit l-aş face.

— De ce?

— Aşa. Să nu ştie ce-i aia frica. Să doarmă neîntors!

— Păi că nu ţi-o fi frică?!

Gheorghe se gândi puţin. Îşi frecă fruntea cu palma lui aspră.

— Nu, frică nu mi-e. Ehe, pe unde-am fost eu. Ce frică să-mi mai fie? Pe toate le ştiu. Da-i altceva. Cum să-ţi spui. Visez urât, mă chinui în somn.

Paraschiv îl privi mai bine. Părul lui ca mălaiul strălucea stins în lumina lunii. Sub buza de jos i se lăţise o umbră neagră care-l posomora. Era bătrân, se vedea bine. Cu aşa hoţ, greu să mai faci treabă. Se mira cum de-l mai ţine Bozoncea-n ceata lui.

— Mie mi-ar trebui altceva acum. Rosti târziu manglitorul, obosit, obosit, să am o casă, să stau liniştit într-o mahala, unde să nu mă ştie nimeni ce-am făcut şi ce-am dres. Ehe şi mi-ar place să cresc porumbei, să le fac un coteţ cocoţat pe un par, unde să-i ademenesc şi să-i prind cu clei. Tu ştii ce frumos miroase cleiul de păsări?

Îşi mai aprinse o ţigară. Trase adânc în piept fumul ardeiat al tutunului ieftin şi vorbi fără să-l privească pe ucenic:

— Să-i număr seara: gu-rrruuuu, gu-rrrruuuuuu, cu tata, gu-rru, gu-rrruu, să le dau grăunţe din palma mea şi apoi să-i las să zboare. Noaptea să-i aud cum se scarpină şi se giugiulesc. Când eram mic, am omorât unu cu praştia. Pac, şi-a căzut la picioarele mele. Avea un gât alb, alunecos, cu nişte pene moi şi pufoase, şi-un cioc, Paraschive, galben, gălbior, ca miezul oului. Drept în ochi îl plesnisem. Celălalt era rece şi albastru ca o sticloanţă. Când i-am simţit sângele cald în palme, o dată parcă m-a fiert. L-am lăsat acolo şi, de câte ori văd de atunci porumbei, îmi aduc aminte de ăla. Caut unu la fel, cu gâtul alb şi mătăsos, cu ochiul ca o mărgică, să-mi ciugulească din palmă şi să-l aud noaptea: gu-rrruuuu, gu-rrruuuuu. Ştiu şi să le descânt, ehei, îi aduc cu vorbe la cuibarul meu şi-i fac să se înmulţească. Aş putea să trăiesc din asta, dar nu mă lasă meseria.

Cădea şi luna din creştetul cerului. Ţinea în tinicheaua ei o lumină ruginită, ştearsă şi se prăvălea, prăvălea.

Gheorghe se ridică.

— Hai, mai avem.

Paraschiv îşi dezmorţi picioarele şi luă pachetul.

— Dă să mai duc şi eu.

Drumul se scurta pe la ulucile Dudeştiului. Trecură pe sub felinare şi cotiră de-a dreptul prin câmp. Bătrânul vorbea îndârjit:

— Avem meserie frumoasă, ascultă-mă pe mine. Dar tot o să te lemeteşti şi tu de ea. Cine crezi că i-a-nvăţat p-ăştia să fure, pe Florea al tău, pe Bozoncea, pe Oacă, pe Sandu-Labă-mică, pe Nicu-Piele? Eu! Întreabă-i! Că nu-s morţi. Ochii lui stinşi se însufleţiră. Întinse o mână albă şi subţire: Cât a cărat asta! Pe câţi i-a lăsat săraci, atât să trăiesc eu fericit. Scuipă amărât într-o parte: Acu mă-njură, ce vrei, os bătrân! Au uitat că i-am învăţat să-l scoată pe om din bocanci fără să simtă! Dar de părăsit nu mă părăsesc nici ei. Au nevoie de mine. Am nasul mai lung. Miros mai iute şi pe ce pun geana, e treabă de făcut. Dar nu mai merge, am ostenit. Trebuie să mă las eu, până nu mă gonesc ei. De altfel, m-am şi învechit. Altcum se fura pe vremea mea şi altcum azi. Ăştia tinerii lucrează mai subţire, cu lama, cu briciul, s-au făcut şuţi. Noi tâlhăream la drumu’ mare, era altceva. Găinari proşti! Puneam pucioasă în gura coteţelor, ameţeam corcoviţele şi le băgăm capul sub aripă, să nu ţipe. Ziceam că suntem niscaiva deştepţi! Da când mă uit la ei, mă minunez: uite, bă, că proşti mai eram! Fraţii trăiesc o lună dintr-o gaură. Aşa, aveam şi noi ponturile noastre. O dată, în tinereţe, cu banda unuia Toropeală, am tăiat o mahala întreagă, la Ciucea, cu topoarele. Gârlă curgea sângele, ucenicule! Înotai. Dam în dreapta şi-n stânga, sunau capetele ca lemnele. Bogaţi negustorii! Retezam degetele şi trăgeam ghiulurile. Îmi umplusem un buzunar. Numai inele cu piatră verde şi roşie aveau, ce vrei, inele de mahări! Şi parale, saci! Ajungem şi la brutar. Caută-i marafeţii, nu-i găseam, că-i ţinea ascunşi. Am dat în el, n-a spus. Au sărit calfele de le avea. Opt am pus jos, cu jupânul nouă. Când stăteam şi mă uitam la ei, vine un motan şi începe să miorlăie. I-am tras şi lui una. Pe urmă mi-a părut rău: ce avusesem eu cu sufletu’ ăla? A scris şi la jurnal de noi. Doi ani ne-a căutat politia! Asta era înainte de război. Ce mai bătăi am mâncat ca să mărturisim, dar ne jurasem. Nu ne-au dovedit. Uuuu, parcă aud vaietul muierilor! Ridicam coada toporului şi nu mă uitam. Na! Na! Făceam.

Pielea lui Paraschiv se încreţise. Privi cruciş la codoş. Era adus de şale şi sub ochi avea pungi de carne care-l îmbătrâneau şi mai mult.

—.pe când acu, altfel se face meseria. Mână uşoară să ai, că restul. Ce mai hoţi! Tremura Bucureştiul!

Cunoştea multe Cataroiul, de pe vremea lui Pazvante. Îi împuie capul celui tânăr până în Caţavei. Fusese la pârnaie, tăiase cinci ani sare, cărase hârdăul cu tâlhari vestiţi, de la ei învăţase meseria, mâncaseră pâine mucegăită împreună, ce ştia Paraschiv ce-i aia puşcărie? Ăştia nu glumiseră la viaţa lor! Aveau câte douăzeci pe suflet.

N-ar mai fi terminat zulitorul cu basmele lui. Se apropiau de casa Didinei.

— O boală am, mai zise el, ard cu cuţitul. Nu mă stăpânesc. Să nu mă-nfurie unu, că-l fac arşice. Îi las sânge!

În noiembrie dase frigul. Trebuia să se despartă, să-si piardă urmele din Bucureşti, măcar o lună, până se mai linişteau comisarii. Stăpânului ce-i păsa? Pornise la Videle, de unde era Didina, să cumetrească. Când era groasă, acolo-si făcea veacul. Cine să-l ştie? Ţăranii îl credeau negustor, de avea case şi prăvălie. Să-l fi văzut, nu-l mai cunoşteai. Se înţolea ca un barosan. Avea palton scump, căptuşit cu blană, şi-o căciulă de miel, neagră, lustruită şi înaltă, pe care şi-o aşeza pe-o ureche. În picioare, şoşoni călduroşi. Starostele şedea în casa veche a ţigăncii. O reparase cu ani în urmă şi acolo trăgea. Erau trei odăi de lut, văruite proaspăt. Le păzea mama ibovnicei, o bătrână surdă şi beţivă. N-avea pământ, n-avea nimic, trăia din ce-i trimitea fii-sa de la Bucureşti.

Didina încărcase casa cu lucruri furate şi încingea nişte focuri mari, boiereşti, să nu simtă frigul Stăpânul. Dormea Bozoncea, o mai iubea, chema lăutarii, întindea câte o masă şi petrecea. Duminicile chefuiau prin comunele apropiate, la nunţi. Pe când ei ce să facă? S-au strâns în Caţavei, la sfat. Nu lipsea nici Titi Aripă, vărul Didinei, care trebuia să rămână să păzească ogeacul. Au vorbit ce-au vorbit, până să plece, le-a vândut Nicu-Piele un pont. Şedea încălzindu-si oasele lângă soba de tuci. Nu răbda la frig, că-l durea carnea bătută şi vlăguită prin puşcării. Îl ţineau şalele de atâta dormit pe pământul gol şi la vremea asta se canonea. Mai avea şi nişte gloanţe-n muşchi de când îl făcuseră o dată gardienii sită şi, cum se strica vremea, plumbii ieşeau de sub vine. Râdea hahalera şi le arăta celorlalţi:

— Ia uitaţi-vă, bă!

Strângea din dinţi şi încorda muşchiul betegit, făcând să joace boabele de plumb sub piele.

— Până să plecaţi, ascultaţi la mine.

— Ce e? Întrebase Oacă.

— O să dăm gaură la o biserică, s-avem şi noi de ciugulit până una-alta.

O dată s-a-ngălbenit Gheorghe, că el era credincios. Nicu l-a văzut.

— Ce-ţi veni, Treanţă? Codoşul nu spuse nimic.

Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lăcaş de la Sfântul Gheorghe, făcut de rege, biserică arătoasă, aşezată într-un cartier de pricopsiţi.

— Adică să punem cazmaua pe aurul ăla? Întrebă Paraschiv. Da unde-o să-l schimbăm?

— Are el grijă, Stăpânul. Poate găsim ceva mărunţiş la cutia milelor, ce-o cădea acolo.

— Eu nu mă bag, spuse Gheorghe. Sandu Mână-mică se supără:

— Ţi s-a făcut de cucuie, ai? Ce dacă-i biserică? Noi nu ne uităm. Luăm! Că n-o să stau cu Dumnezeu la masă pe lumea ailaltă. Cât despre prins, nici dracu nu ne prinde. Nu stau popii să păzească altarele.

N-avea Gheorghe ce face, au mers cu toţii. Pe Horea îl lăsaseră acasă cu Titi Aripă.

Începuse să viscolească. Se stârnise un crivăţ care lovea în pereţii casei cu putere şi lemnele se topeau repede în para focului. La miezul nopţii, tot oraşul stătea mort sub giulgiul îngheţat. Pungaşii au luat-o de-a dreptul pe linia pustie a tramvaiului. Vântul stinsese toate felinarele şi nu se vedea nici la doi paşi. Ăl bătrân se învelise pe dedesubt cu un sac şi Sandu căra într-un buzunar un lanţ cu chei ruginite şi o pilă ascuţită. Pe drum, nu tu sergenţi, nu tu nimeni. Au ajuns în vreo două ceasuri şi-au urcat scările bisericii. O pulbere rece le lovea obrajii. Aveau genele albe şi mâinile îngheţate. Ucenicul a aprins un chibrit, au dibuit clanţele şi au încercat cheile. Mână-mică n-a găsit niciuna care să se potrivească. A scos pila şi a făcut să sară zăvoarele. Înăuntru era adăpost. Gheorghe şi-a făcut o cruce mare:

— Doamne, iartă-mă!

Oacă a aprins o luminare, luminând pereţii. În biserică era o răceală de ziduri şi mirosea a untdelemn. Au păşit spre altar. Viscolul zgâlţâia cercevelele. Bolţile de piatră gemeau. Codoşul s-a mai închinat o dată. Au urcat nişte trepte scunde şi au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o măsuţă şedeau cărţile sfinte cu peceţile lor de argint şi odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfăcut sacul lung şi clistirele sunară dulce a metal scump. Au luat lingurile, vasele, un cazan de aramă, vreo două icoane poleite cu aur şi hainele de slujbă ale sfinţiei-sale, strălucitoare, călcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ăl bătrân. Unde să vinzi bulendrele astea? Le-au împachetat bine şi, de la uşă, ucenicul a mai cărăbănit un sfeşnic cu trei picioare, plin de ceară uscată. Sandu scotocise toate ungherele, să dibuiască niscaiva bani de la miruit, dar nu găsise. Înjura în gura mare în sfânta biserică.

Până dimineaţă au fost înapoi la casa starostelui, au îngropat lucrurile şi s-au împrăştiat. Gheorghe l-a luat pe ucenic şi ceilalţi au plecat împreună. Trebuiau să se întâlnească peste o săptămână în târg la Alexandria.

Au colindat comunele din jurul Bucureştiului, bătrânul înainte, Paraschiv după el. Au tras pe la Bolintin, pe la Căţelu, puşi pe înşelat. Cădeau în zi de târg, să-i pască pe ţărani. Erau îmbrăcaţi amândoi în şube de miel, cu căciulile aşezate pe ochi până în vârful nasului şi bocanci grei în picioare, toate ciordite de la negustorii de pe Griviţa. Era ger şi noroaie de te-ngropai.

Ocoleau târgul plin de căruţe. Ţăranii, băuţi, târguiau ulcele, cojoace şi ţoale. Lipăiau prin zloată cu opincile lor de porc, se tocmeau, intrau în cârciumă, bani la ei, berechet.

Gheorghe scotea un sac de sub şubă, plin cu cărămidă pisată mărunt, pregătit anume pentru asta. Îl trântea în noroi, la picioare şi se apuca să strige:

— Apropie-te, neamule! Praf pentru pureci! Omoară lighioanele, nu te mai scarpini! Ce te uiţi, nea Ioane? E bun şi pentru păduchii de lemn! Cumpără, vere Marine, să dormi liniştit. Ia praful de pureci!

Ascultau leliţele, se uitau la pungaşi. Parcă n-ar fi fost de-ai lor. Paraschiv era pestriţ şi gălbejit, doar ochii i se vedeau de sub căciulă, verzi ca prazul. Celălalt, îndesat şi isteţ, dădea drumul prafului printre degete, îl freca mărunţel, mărunţel de podul palmei şi striga iar:

— Hai, cuscre Ilie, cumpără praful de pureci „Lux”, doi lei cornetu, neam de neamu mă-ti n-a scăpat de păduchi! Apropie-te, neamule, ia praful! Vindecă râia şi gălbeaza! Omoară căpuşa în găoacea ei? Nu te zgâi, cumetre!

Răguşea. Ţăranii, neîncrezători. Le-ar fi trebuit praful străinului, că-i sugeau lighioanele, dar de unde să ştie ei că e bun?

În cele din urmă, caramangiul înşfăca pe câte unu! Şi-i punea în mină un cornet făcut la iuţeală de degetele meştere ale lui Paraschiv, plin vârf şi striga:

— Ia-l, unchiule! De pomană ţi-l dau, dacă n-o fi bun. Gorobetele scotea doi lei şi-i aşeza în palma celui tânăr. Veneau şi ceilalţi pe urmă. Cereau câte două cornete.

— Ia, nu te-nghesui!

Se înveselea Paraschiv văzându-i aşa proşti. Să mai fi avut un sac. de vânzare, că ţăranii erau ca oile: până apuca să cumpere unul, că pe urmă curgeau! Când terminau sacul, o ştergeau prin mulţime, după ce le mai umbla Gheorghe prin chimire.

Noaptea trăgeau la câte-o casă de văduvă. Băteau la geam.

— Cine-i?

— Noi, lele!

— Care voi?

— Negustorii de la Bucureşti.

— Şi ce-oţi vrea?

— Deschide. Deschidea văduva.

— Vrem să dormim la noapte.

— Oliu, tocmai la femeie singură? Că mă râde lumea.

Se uita caiafa la muiere, râdea, îşi scotea căciula, o scutura, îşi ştergea picioarele.

— Văduvă, văduvă, da ce mai ochi! N-ai dumneata inima aia să laşi călătorii afară, noaptea, să se prăpădească.

O încălzeau privirile pungaşilor.

Îi poftea apoi la masă. Aducea de-ale gurii. Mâncau, se încălzeau la foc. Huiduma se făcea iar spre femeie:

— Da vreo ulcică de vin n-ai?

— Oi avea, că mă uit la dumneavoastră, taman de unde veniţi.

— Aşa e! Miloasă eşti, mânca-ţi-aş gura!

Ieşea muierea. Gheorghe îl îmboldea pe ucenic:

— Ce stai, Paraschive, ca sfântul Sisoe? Dezgheaţă-te, băiete! Când aducea gazda băutura, o întrebau:

— De mult ţi-a murit bărbatul?

— Merge pe cinci ani.

Sorbeau vinul greu, ţărănesc, negru, cu spumă roşie.

— Şi de-atunci, singurică?

— Singurică.

— Singurică şi tinerică!

Se lăsa vinu-n genunchi. O îmboldeau şi pe ea:

— Ia, lele.

Bea tuta. Le punea şi nuci pe masă. Numai mieji dulci. Ofta Gheorghe de plăcere:

— Bine-i, Paraschive! Să-ţi baţi copiii. Văduva se ducea să le aştearnă.

— Tu să te faci c-adormi, îi şoptea ăl bătrân lui Paraschiv. Şi se strecura după femeie.

Ea aşternea cearşafurile în odaia musafirilor. Scotea din lăzile de zestre plapuma grea de lână, pernele brodate şi două cămăşi ale răposatului, albe şi ţepene. Pica Gheorghe. Înăuntru era răcoare şi se auzea greierul casei. Se uita la fotografiile de pe pereţi. Întreba:

— Asta cine e? Muierea ce să mai zică?

— Cuscrul.

— Şi ăsta?

— Naşul de ne-a cununat. Uite colea pe Dumitru al meu când era la rigiment, c-a fost reangajat şi el! Oh, când mă gândesc ce viaţa am dus şi cum mă mai chinuiesc acum.

Călifarul îi aşternea palma pe ceafă.

— Ce faci?

— Ţţţ!

— Doamne fereşte.

— Doamne fereşte, pân’ te nimereşte!

— Zău.

Pungaşul avea o mustaţă rară şi ochi adânci, încercănaţi. Femeia, stătută, cu poftă de bărbat.

— Lasă-mă, măiculiţă!

— Nttt!

Şi-i despica bluza cu zale de arnici.

— Să ştii că strig la vecini!

— Strigă!

Şi-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere.

— Barem stinge lampa, că se vede peste drum!

Sufla hoţul în lampă. O năduşea. Ofta văduvă-n plăceri.

— Greu fără bărbat!

— Greu, mie-mi spui?

— Îţi plăcu, lele?

— Îmi plăcu.

Ostenea Gheorghe. Se ducea până afară. Îi dădea un ghiont lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca:

— Fugi, puişorule, că se răceşte aşternutul!

Se strecura zulitorul lângă femeie, subţire ca trestia. Simţea tuta că nu mai este ăl bătrân.

— Fugi d-acilea, muceo.

O dată o răsturna ucenicul, că era vârlav, şi-i muşca ţâţele. Mieluşică se făcea văduva. Paraschiv dărâma patul cu ea.

— Maică Precistă! Se închina femeia. În aşternutul răposatului! Şi-i mai da sfârcurile şi-l aprindea.

Spre ziuă o lăsa dezvelită, horăind. Îl scula pe Gheorghe. Se apucau să strângă cămăşile, cearşafurile, plapuma şi rufele din lada de zestre. Făceau două baloturi, le înnodau bine – văduva, moartă-n somn, nu-i simţea. Prin geamuri cădea lumina zorilor. Se auzeau cocoşii.

Plecau frumuşel, deschideau poarta şi de aici erau în şosea cât ai clipi din ochi. La capătul comunei, găseau vreo căruţă. Se urcau. Ţăranul întreba ce-au în legăturile mari.

— A murit mă-sa lu ăsta! Şi-l arăta pe Paraschiv, care o dată se spăşea. Femeie bătrână! Am înmormântat-o şi i-am luat trenţele, să nu le fure careva.

— Dumnezeu s-o ierte! Se închina românul.

La bariera Bucureştiului, mai cu frica poliţiei, mai cu îndrăzneală, îi lăsau o sută în palmă şi tocmai la telali se opreau. Domnul Goldenberg îşi punea mâna în cap:

— N-oţi fi omorât pe cineva?!

— Se poate, jupâne? Se fasolea ăl bătrân. Nu mă ştii că lucrez elegant, fără pagube.

Se înţelegeau în preţ şi pungaşii plecau uşuraţi, cu bani la buzunar.

Uite aşa trecuse săptămâna. Încă întreba Paraschiv:

— Unde-o fi Oacă? Unde-o fi Nicu-Piele? Unde-o fi Florea? Dar el, Sandu-Mănă-mică?

Und’ să fie? Se dăduseră jos la Alexandria dintr-un tren îngheţat şi trăseseră la o gazdă veche.

Pe aici făceau pe târgoveţii. Nu-i ştia nimeni. Au bătut la geam. Ăl din casă i-a primit la căldură. Se pusese o bâhliţă de vreme, ploua. Le-a aşternut pături şi ţoale, încăperi avea, a făcut focul, nu-i mai găsea nici dracul în câmpul ăsta. Bucuria lui Florea că dăduse de trai bun şi de somn. Bani aveau, au plătit tăinuitorului vinul şi de mâncarea. Duminică au ieşit la târg, în piaţă, să vadă ce e de făcut.

Nicu-Piele a scos şmecheriile lui din nădragi. Drept în mijlocul precupeţilor s-a oprit:

— Care iei maşina, maşina?! Pentru bătrâne şi soacre mari! Maşina de băgat aţa în ac, un leu, un leu!

Şi învârtea între degete o sârmă răsucită şi o aţă. Asta era momeala. Se apropiau leliţele şi cârţanii. Se zgâiau la degetele lui. Oacă le umbla prin chimire. Tot au mai scos câte ceva, mărunţiş, acolo. Au tras cu urechea, au privit în dreapta şi-n stânga. Oameni cu bani. Numai grânari. Loc de tâlhărea. Pe şoseaua Alexandriei treceau zi şi noapte căruţe şi sănii pline cu saci. În zori, se întorceau negustorii de la Bucureşti, burduşiţi de parale.

Au mai stat până au început iar nişte viscole. Iarnă grea. Toată câmpia Munteniei era acoperită de un omăt gros şi şoselele se înfundaseră. Noaptea cădea repede. Pungaşii jucau stos la căldură. Căsca Florea de plăcere:

— Ce bine e.

— Bine, ai?

— Aşa să-mi fie toată viaţa!

— Îţi zice oasele bodaproste.

Auzeau chiotele vântului de afară. Pe geamuri se împleteau florile frigului.

— Mă, ce fel de hoţ oi fi tu? Se mira Oacă.

— Hoţ pârât, să n-am spor! Râdea Nicu-Piele. Şi mai răsuceau foiţele soioase:

— Trei ochi!

— Şapte ochi! Scuipa Florea.

— Doi pe-o coastă!

Reclame

Un gând despre „p3-romanul groapa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.