Ingeri si larve

Deportarea.

 

-Aveţi 3 ore să părăsiţi casa! 3 ore! Vă luaţi pături, căruţa, tot ce puteţi aduna în 3 ore şi la gară la Vinţu! A strigat miliţianul în dimineaţa de joi.Abia mă trezisem cậnd bubuiturile în poartă s-au precedat cu viteză.Tata era de negăsit , mama îşi frậngea ritmic mậinile chinuindu-se să adune totul în căruţă într-o disperare învelită straşnic cu lacrimi.Miliţianul s-a rotit prin curte, s-a uitat în dreapta s-a uitat în stậnga apoi a zis:

-Casă de burgheji, casă de reacţionari şi de bandiţi! Dacă ar fi după mine v-aş puşca pe tăţi!

-Suntem săraci! Une’ să plecăm acu’? Vine iarna! Une’ să ne ducem cu o căruţă şi două animale?

-Nu-mi pasă! Mereţi la dracu’ după mine! Hai nu mai pierde vremea cu bocitu’ şi strậnje lucrurile!

Adunăm lucrurile atậtea cậte putem apoi pun calul la căruţă.Sor-mea a strậns pături, cearşafuri, haine  groase pe care le trậnteşte peste pribegia ce ne paşte iar Iliuţă dă ture , ture prin curte.

-Mereţi! V-a pus dracu’ să ascundeţi bandiţi! V-a pus amu’ să trageţi ponoasele! Aşe’ vă trebe’!

Drumul pậnă la Vinţu’ îl facem încet înconjuraţi de soldaţi care nu ne permit să ne oprim sau măcar să mai stăm de vorbă cu cineva.De fapt n-ai cu cine, mulţi îs fie luaţi de securişti fie se ascund de frică.

În gară  s-a pornit ploaia atật de tare că bate cu degetele ude prin toate cotloanele căruţei  mutilậnd  fiecare bucăţică de lemn , suflet.Stăm chirciţi de frig pe sub cerga adusă de bunicul din Siberia , tremurăm aşteptậnd un orizont clad şi plin de soare.Orizont însă plin de nori şi lacrimi avem cật pentru două vieţi.Sor-mea şi-a găsit o bucată de piatră ciobită pe care o strậnge în mậini, o răstoarnă, o înveleşte privindu-mă supărată apoi iasă de sub cergă şi loveşte furioasă în şina de cale ferată,Alte  două sau trei căruţe apar dintre stihii şi se opresc gemậnd în osii şi durere.Curậnd gara se umple de tot felul de rupţi ai cotidianului pe care un miliţian şifonat îi mậnă de colo colo în aşteptarea unei comisii de îmbarcare.Aceasta se lasă aşteptată 4 zile pe un peron îmbậcsit de căruţe şi ploaie fără oprire.Vagonul sub semnul numărului 2 scris cu vopsea albă, paie, un hậrdău pentru necesităţi şi un cer de înghesuiţi care îşi văd în ultima clipă vitele, caii oprite acolo de către onor comisie.Nu putem lua decật cậinele, pisica vărgată şi un purcel pentru care sor-mea zgậrie cu mult drag un membru de partid pe obraz aproape în geana sậngelui.Uşa se închide cu zgomot de celulă pe roţi , vagonul se urneşte scrậşnind din măsele sale de fier.N-avem aer, apă, n-avem decật un cer scris cu zăbrele , disperata de fată ce mă trage mereu să stau lậngă ea la hậrdău.La o curbă strậnsă acesta din urmă se răstoarnă peste noi botezậndu-ne în cel mai pur stil comunist.

-Măcar de c.c.t să avem parte că de trai bun n-avut! Dă-i să curgă la vale, pậnă-n Siberia îngheaţă şi facem patinoar.

-Acum s-a vặrsat da? Fặ-ți nevoile unde vrei tu! M-am sặturat!

-Nu pot sặ fac nimic cu atậta lume.Nici la şcoalặ nu meream decật tậrziu la privatặ, nu poci!

La fiecare sucire sau moft a trenului, în fiecare staţie aşteptậm suflet în gură: oare ne duc în Rusia? Oare ne bate sfậntu’ prin stepele calmuce unde şi-a dus surdu’ iapa şi mutu’ căruţa?

Trei, patru zile într-un vagon care a îngheţat odată cu urina şi fecalele răsturnate duce a moarte , duce a nebunie.Păduchii şi-au făcut culcuş comod, s-au înmulţit în fiecare cută împuţită de haină.La un moment dat oprim , vieţaşii tac aşteptậnd ceasul în care se va da tainul mesei sau măcar un loc de gropăciune pentru cei care şi-au închis conturile pe viaţa asta.

-Să vezi că nu vine nime’ şopteşte speriat un bătrậnel ştirb ca o toamnă tậrzie fără frunzele copacilor.Să vezi că nebunim aice!

-Taci Filică, taci! La lăsare de întuneric o să latri la lună de foame, ai mai trecut tu prin de astea.

-Ssst! Vine careva! Să nu facem gălăgie!

-Să creadă că suntem morţi? Poate ne uită aici cu totu’ măcar scapă de noi.

Uşa se deschide cu greu într-un oftat general .  Aerul rece  taie prin hainele subţiri margean de  cậmpie, ciulini şi nimic altceva.

-Unde şi-a dus mutu iapa şi surdu…Rupți o sặ murim aici şi nicặiri nu se va mai şti de noi.Vai! Vai!

Soldaţii trag jos morţii, aruncă nişte turtoaie de mămăligă apoi trậntesc uşile din nou într-o nepăsare totală.Vagonul se smuce aruncậndu-ne unii peste alţii apoi porneşte în direcţie inversă spre bucuria unora , disperarea altora.

-Toată lumea jos! Iute! Iute că-s nervos!

Călătoria s-a terminat într-un colţ de lume ivit pe nişte dậmburi mari de pămậnt.Ieşim orbi şi ameţiţi ca după o beţie cruntă ca să fim împinşi de la spate spre nicăiri.

-Mereţi mai iute că se împart loturile! Dacă dormiţi pe voi o să luaţi nic’ în braţe ţipă un individ în cămaşă verde cu albastru.

-Aici e locu’ vostru, locul 34, aici vă întindeţi bulendrele, aici puteţi să trăiţi , după mine să şi muriţi.Care moare să ştie că Dunărea-i aproape! Lu-av-ar dracu! Îmi pierd timpu’cu voi aice în pustiu!

Cật ai vedea cậmp, dậmburi săpate de colo colo probabil de vreo cậrtiţă dementă într-o mare de nimic  a  cruntă sărăcie.Mama stă chircită pe bucata de pămậnt şi plậnge strậngậnd noroiul în pumni , se ridică si calcă apăsat spre marginea de nord unde zace întinsă ca o femeie beată una bucată coşbelie.Peretele  se sprijinặ beat de un stậlp putrezit, acoperişul din stuf şi-a ridicat deştele spre cer într-un gol  sec.

-Uite ce casă avem! Ţipă sora ca să îşi vadă gura strậmbată de palma părintească primită în sete.Palma sunặ tare în liniştea tặrậmului, obrazul a devenit mac cu semne în trei degete.

-Da ce am zis? Da ce-am zis? Se strậnge fata arici cu mậnuţa mică în falca cireaşă.

-Taci că-ţi mai dau una! Meri şi adună  ceva vreascuri să facem ceva de mậncare.Nu te mai uita ca oarba la lună! Meri odată! Catặ-ți de drum din calea me!

Coşbelia se încăpăţậnează să reziste asaltului, adunăm tot ce putem aduna şi uite că la bătaia nopţii fumul subţire  se taie în cerul vậnăt.

Stau întins pe spate  , ochii mei refuză plumbul somnului citind picătura de stele prinsă în acoperişul găurit, spart   obuz al timpului.Dacă vin ploile putem face baie fără griji, poate veni zăpada că nu mai avem nevoie de sanie îmi zic în sinea mea căutậnd mereu petecul de cer deplasabil.

Luni dimineaţa refacem parte din casă după cum ne ţin puterile apoi mậncăm mămăligă cu ceapă.Mama s-a mai oprit din plậns dar nu vorbeşte cu noi decật lucrurile sfinte pleznindu-ne de cậte ori are ocazia.Cel puţin pe mine nu are ochi să mă vadă şi numai intervenţia mătuşii Eleonora mă scapă de la bătuta zilnică:

-Minervă eşti bolundă? Te-a luat de cap apa? Ce ai cu ei femeie? Nu vezi că-s verzi şi muritori de foame? Vino-ţi în fire că de nu te scald colo cật eşti tu de mare!

Mama îşi ridică încet mậinile, strậnge pumnii apoi  trage  basmaua neagră peste chip.Ceva mai tậrziu trebuie să plece în frontul de lucru de unde se va întoarce udă şi frậntă de oboseală.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.