Eugen Barbu-groapa..

Peste rufe fâlfâia seara. Omul se opri. Gunoierii se întorceau grămadă.

Trecură mai departe.

— Noroc, şefule! Aruncă unul.

— Noroc!

Grigore era îndesat, vânjos, îmbrăcat cu o haină groasă şi pantaloni strânşi pe pulpe. Mijlocul şi-l sugrumase într-o curea lată de piele, bătută în ţinte.

Şedea şi privea locul cu palmele la spate. Cerul se întuneca. Oraşul scânteia îndepărtat. În iarba fierbinte mişuna vântul de vară. Gunoierii aprinseseră focul. Fumul înecăcios acoperi pământul tare.

Se descălţară. Aveau tălpile negre, tăiate şi pline de răni. Le perpeleau la căldură. O ceată de câini îi înconjură. Erau mari cât nişte viţei, flocoşi şi răi. Lătrară spre groapă şi se repeziră către marginile ei înalte.

Grigore nu se întoarse. Haita se opri mârâind. O femeie trecută şi osoasă, aplecată de şale îi alungă din preajma ei şi se depărtă. Dulăii îşi scuturau laţele, muşcându-si puricii din blănile vechi.

— Huo! Na pagubelor! Strigă nevasta şi aruncă bolovani după ei.

Ceata se împrăştie. Se strânse apoi mai departe.

Gunoierii beau ţuică, plescăind din buzele arse de tutun. Sticla trecu din mână în mână. În jur se răspândi mireasma de prună veche, dulce-amăruie. Cel mai bătrân sorbi de-a-n picioarele, ştergându-si barba cu mâna lată şi păroasă. Muierea se uita la el, aşteptându-si rândul. Le puse dinainte blide de tablă în care aburea o fiertură.

Nu mai vorbi niciunul. Mestecau repede, cu poftă. Se auzeau lingurile izbite.

Grigore S privi cu coada ochiului. Ceilalţi şedeau pe vine în jurul mesei cu trei picioare, luminaţi de flăcările focului. Aveau feţe ascuţite, prelungi. De sub şepcile murdare le ieşea părul întunecat pe frunţile înguste şi, sub cozoroace, privirile lacome nu slăbeau zeama din talere. Clefăiau neîntrerupt, urmăriţi de câini. Mâinile murdare apucau cu îndemânare. Dulăii se apropiară, încăierându-se. Femeia le aruncă o bucată tare de pâine. Se iscă o bătălie înfricoşătoare. Trupurile animalelor se încordară, ochii lor galbeni sclipeau, se sfâşiară urlând, îşi apucară beregăţile, căzură unul peste altul şi căutară zadarnic. Oamenii râdeau, asmuţindu-i cu alte bucăţi pe care le zvârleau din ce în ce mai departe.

Se lăsase răcoarea. La picioarele lor rămăsese doar o spuză roşie, pierită. Fumau sprijiniţi în cozile lopeţilor. Erau osteniţi şi strânseră paiele rare din jur. Se lungiră unul câte unul pe pământ. Împrejur mirosea a bălegar încins.

Începea o noapte liniştită. Câinii se ogorâră lângă gunoieri, îngenuncheară pe labele dinainte, mişcară cozile groase şi hămăiră scurt, stins. Încet, îşi lăsară capetele lungi şi mândre pe gheare şi moţăiră cu ochii deschişi.

Femeia îmbuca deoparte. Se uita rar spre Grigore şi întingea miezul de pâine în resturile răcite.

Se auziră cocoşii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, mai răzbeau înjurăturile căruţaşilor. Glodul răsuna sub copitele cailor. Într-o parte se desluşeau câteva străzi înguste cu case joase.

Când îşi adusese Grigore nevasta şi lopata să-si sape bordeiul, împrejur nu era ţipenie de om. Un an de zile păzise singur tinichelele gropii şi gura ei adâncă. De primăvara până dădea viscolul mai schimba o vorbă, două cu gunoierii. Ăştia erau nişte drăngălăi de la ţară, cam leneşi şi hoţi, slugărind Bucureştiul, cărând tot ce lepăda oraşul. Mureau de tineri, loviţi de oftică. N-aveau Dumnezeu, nici prieten, nici neamuri. Trăiau cu muieri fără căpătâi ca şi ei. Acestea le lepădau copiii prin şanţurile Cuţaridei. Altfel, băieţi veseli. Soseau dimineaţa la rampă, fluierând şi înghiontindu-se, împingând tumbăraiele grele, pline de gunoaie. Pe umeri, purtau mături lungi de nuiele. Desculţi şi flămânzi, beţivi şi răi, trebuia să ţipi la ei ca să te asculte, că şi el avea o socoteală aici, lua leafă de la stat, păzea lucruri. Când se mai îmbătau, haidamacii îşi spuneau printre dinţi:

— Vătaf puturos, de ne mănânci pâinea şi sudoarea, o să te tăiem, o să-ţi scoatem maţele afară!

Dumnezeu îl ştia câte făcuse pentru ei. Aglaia, nevastă-sa, le mai dădea câte ceva de mâncare, îşi rupea de la gură, că-i ştia amărâţi.

— Să fie de sufletul mamii, zicea şi bătea o cruce mare, aplecându-se de şale până în pământ.

Gunoierii mâncau cu lăcomie, îşi ştergeau gurile sălbatice şi mormăiau câte o înjurătură. Unii îl bănuiau că are bani ascunşi şi i-o spuneau privindu-l cu ochii lor răi. Bătrânul nu le răspundea. Era tăcut şi mâhnit. N-avea nici el prea multe: un bordei c-un pat, în care împletea iarna mături, şi, afară, câmp cât vrei. Primăvara semăna roşii şi pe la mijlocul verii le păzea să nu le mănânce câinii, flămânzi şi ăştia, gata să apuce ce le cădea sub fălci. Ţinea o condică. În ea scria câte camioane de gunoi soseau la rampă, făcea socoteala chivuţelor care adunau trenţe pentru o fabrică de textile şi strângea sticle sparte împreună cu muierea. Punea ban pe ban să-si cumpere un loc mai la faţă spre Griviţa, să-si ridice o casă când n-o mai putea să muncească. Omul zgârcit, de credinţă, nu spunea un lucru de două ori. Văzuse lume cât nisipul mării, era mâncat şi de bine şi de rău. Până la urmă îi îmblânzise. Adunase vreo trei pe lângă el, le ajutase să-si sape câte un bordei şi le botezase copiii.

Cât şezuse singur îi fusese mai greu. Ţinea şi o nevastă slută, de vorbea şi nu mai isprăvea. El, mut. Când ieşea o vorbă din gura lui, răsărea soarele. Înmormântase mulţi, era singur, sărac şi silnic. Între sprâncenele negre i se săpase semnul posomorârii. Avea ochii duşi în fundul capului. În ei mocnea mereu un foc neostenit. Iute şi mânios, nu se lăsa înşelat la socoteli. Când se mai întindea câte unul la vorbă, ridica o palmă grea. Era de ajuns.

Pe urmă mai veniseră oameni. Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuţaridei. Lume nevoiaşă, ceferişti de lucrau la stat, meseriaşi pe banii lor, nişte zidari, plini de copii, cu muieri frumoase şi parşive, un negustor care ridicase odăi de zid şi deschisese cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier şi ucenic; semăna a aşezare, nu-i mai era frică iarna când cădeau viscolele.

Spre malurile de lut ale gropii, nu se îndesa nimeni. Anii treceau pe neştiute. Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoşteai. Se ridicau case de lut, se croiau uliţe noi şi soseau alţi vecini. Se numea că nu mai e singur. Începuse să-i cunoască pe fiecare după nume, bea cu ei la cârciumă, se împrieteniseră, se ajutau unul pe altul, că aşa-s oamenii săraci: îşi cred unul altuia mai repede. Cei mai mulţi lucrau la Căile Ferate, Grigore îi vedea când plecau la treabă. Îşi dădeau bună dimineaţa şi seara se întâlneau în prăvălia negustorului, ciocnind câte un ciocan de rachiu. Necăjiţi şi ăştia, aveau copii mulţi, nu se ajungeau cu banii, nu le era uşor să trăiască. Puneau tara la cale, se mai certau, oricum, erau săritori, nu te lăsau la vreun necaz.

Când se strica timpul, se culcau devreme, osteniţi. Rămânea singur cu baba lui. Plecau şi gunoierii în judeţ la ei, să se pună pe trai. Până primăvara nu-i mai vedeai. Aglaia strângea ce mai avea pe afară, cumpărau de la Obor un sac de faină şi unul de mălai, două sute de chile de cartofi, aşezau murături la butoi şi aşteptau amândoi iarna. Salcâmii rari ai Cuţaridei îngălbeneau. Frunza lor rotundă suna trist seara. Câmpul învineţea. Ierburile opărite în vipiile verii se măcinau. Din cerul leşiatic cădea câte un stol de brabeti, împrăştiindu-se pe pământul tare. Nu mai soseau nici căruţele. În noiembrie, toată frumuseţea aceea pălită se despuia. Maidanul îşi schimba culoarea. Scoarţa roşcovană căpăta o dungă cum e fierul care străbătea burta de buruieni uscate. Lumina albicioasă a soarelui abia sticlea.

— Vine bălana. Îi spunea nevestei.

Îl dureau genunchii şi ăsta era semnul lui. Privea norii. Şeile lor albe se târau spre apus. Pielea întinsă pe ciolanele-i lungi se încreţea de frig. Grigore îşi chema găinile.

— Hai la tata, domnişoarelor, hai la tata.

Le număra şi le închidea într-o magazie.

În câteva zile frigul se înteţea. Cerul cădea peste malurile sălbatice. Pustiu loc! Îşi mai găsea de lucru pe afară, asculta ropotul mărunt al ploilor nesfârşite şi i se făcea somn. Pământul dimprejur lucea stins în lumina sfârşitului de noiembrie. Cutarida încremenea într-o tăcere de moarte. Ziua tulbure, ca rachiul, pierea pe la cinci. Soarele nu mai încălzea. Rămânea mai mult o lumină gălbuie. Cădeau brumele. Ploile conteneau. Buruianul se înnegrea.

Apoi nopţile se limpezeau. Cerul avea o şiră verde de stele. Dinspre răsărit, peste malul stingher se pornea un crivăţ furiş, scormonind tulpinile mătrăgunei. Vuitul culca scaieţii, urca râpile tunse şi mătura praful cărămiziu al maidanului. Salcâmii uscaţi răsunau. Gerul apăsa. Aglaia aprindea focul într-o sobă de tuci, înnegrită de funingine şi bordeiul lor se încălzea. Atunci îi plăcea bărbatului să-si aprindă o lulea îndesată cu tutun negru, iute şi să deschidă gura.

După aceea, cădea zăpada. Întâi, vremea bolea, umed. Frigul scădea. Începea să ningă mărunt. Peste Cutarida se aşternea o pulbere albă. După o zi, nămeţii acopereau groapa şi câmpul. Mahalalele vecine se mistuiau într-un nor coclit. Auzeau numai câinii, afară, scuturându-si blănile de uşa bordeiului. Noaptea, urlau spre funduri, înspăimântător.

Nu mai ieşeau. Grigore se apuca să împletească mături. Avea strânse de cu vară grămezi de nuiele de vişin. Aglaia uda într-o oală rafie şi-i ajuta. Bătrânul se înfofolea într-o flanelă miloasă de lână tigaie şi înţepenea ceasuri întregi pe scaunul său. Nevasta îi fierbea ceai, timpul trecea repede. Veneau nopţi lungi, nesfârşite.

Asta până sosea primăvara.

Într-o noapte, Grigore auzea lunecarea tăcută a gunoaielor. Pe acoperişul bordeiului se topea zăpada. Bătrânul simţea cum tot pământul acela sterp se trăgea mai spre fund, aşezându-se strat peste strat. Ieşea afară şi chema câinii. Ceata se aduna împrejur. Privea mahalaua adormită şi cerul limpezit. Stelele călătoreau peste Cutarida. Dinspre groapă adia vântul de martie. Îşi aprindea luleaua şi aştepta ivirea zorilor.

Dulăii se aşezau pe labe şi moţăiau.

Spre dimineaţă răsunau strigătele ascuţite ale cocoşilor. Se chemau de departe peste câmpul sur. Urechile lui bătrâne auzeau umbletul furiş al unor oameni. Către fundul gropii se mişcau umbre aplecate. Câinii tresăreau în somn, ridicau capetele, dar nu lătrau.

Se întorceau hoţii.

Grigore punea mâna pâlnie la gură şi striga:

— Care eşti, mă, acolo, măăă?

Nu răspundea nimeni.

Trecuseră zile după zile, unii muriseră, el văzuse nunţi şi petreceri, copiii mahalagiilor crescuseră sub ochii săi bătrâni, îşi aducea aminte de un foc ce mistuise casele, de nişte întâmplări de care mai râdea şi acum, că aşa e viaţa, ca o panoramă.

Nuntă.

Stere nu mai scăpase de gura muierii: nu şi nu, că să-l însoare. Aglaia îl ştia de când sosise la groapă cu omul de măsura loturile. În vremea aia, Cuţarida era aproape deşartă, o adunătură de case spre Griviţa. Cârciumarul şi-a ales locul, a dat bacşiş celui care venise cu el şi s-a apucat să-si ridice singur prăvălia, o magherniţă de lemn. Strânsese vreo trei ciocane de rachiu, câteva sticle şi un butoi de vin acrişor, vânzându-l în câteva zile gunoierilor. Aceştia se bucuraseră că le aducea cineva băutură la îndemână. Stere era tânăr şi ager, cam duhos, nedezlegat la limbă, nu-si vindea lesne sufletul. Muncea cât şapte, îşi spăla singur rufele, mânca ce da Dumnezeu, se chinuia să agonisească ceva, să iasă din sărăcie. Sănătos, sănătos, aşeza totul la spate, nu se încurca. Avea o privire de punea omul jos, hăndrălăii nu ridicau colţul. Îi plăcuse şi lui Grigore. Într-un an împrejmuise dugheana, mai înmulţise capitalul, se cunoştea că avea şcoală de negustor.

Bătrânul îl ispitise, că se ajuta cu el; aflase că e băiat de la ţară, sărac. Slugărise la un negustor prin Lipscani de la doisprezece ani, învăţase meseria. Când se făcuse de armată, jupânul îi spusese:

— Du-te să te încalţe ăia, să te mai deprinzi şi cu alte rele, să vezi şi tu ce-i pe lumea asta, şi, când oi veni înapoi, te fac om!

Şi aşa fusese. Se canonise doi ani şi pentru stat, căpătase grad de sergent pentru vrednicia lui şi se întorsese la stăpân.

Cu ce avea strâns din slugăreală, cu ce mai dosise, putea să-si cumpere un lot de casă mai spre marginea oraşului şi să deschidă prăvălie.

La plecare, domnul Pândele Vasiliu îl chemase la el în odăi şi-l poftise pe un scaun. Era pentru prima oară când se întâmplase lucrul acesta.

— Stai colea şi ascultă, îi zisese. Acu, ai terminat cu mine. Na banii tăi, numai minte bună să ai! Eu îmi iau mâna de pe tine. La mine au slujit mulţi. Au avut ce învăţa, când mă văd îşi scot pălăria. Unii zic că sunt zgârcit şi-al dracului. Oi fi, că aşa trebuie să se poarte stăpânii. O palmă, două, merge. Unde dă jupânul, creşte! Ce să te mai învăţ? Ia-o încet, de la mic la mare! Fii cu ochii în patru! Se deschid cartiere noi, acolo e câştigul. Dacă eşti şmecher, banul creşte, face pui! Lasă-i pe alţii să petreacă, o să-ţi vie şi ţie rândul. Te uiţi că ţi-am dat cam puţin pentru cât ai muncit? Să faci la fel. Slugii să nu-i întinzi mâna şi să nu-i laşi decât atât cât să răsufle, altfel nu te mai respectă. Cumpără un loc şi ridică o magherniţă, pune o firmă, plăteşte statului ce-i al lui şi nu te mai odihni! Prost nu eşti, vrednic te ştiu, niţel noroc să ai şi atât! Dacă te mai încearcă vreo nevoie, ai să mă găseşti.

I-a pupat mâna şi-a plecat.

Tot în timpul ăsta murise şi taică-su. A stat vreo două săptămâni între ai săi, până l-au înmormântat şi au împărţit ce sărăcie le lăsase răposatul. A răsuflat uşurat la plecare. Lipsise atâţia ani, nu-l mai lega nimic de pământul muncit de surorile lui, nişte alea urâte, spetite de muncă, rele de gură şi duşmănoase. Locul său era în altă parte. La oraş, banul se câştiga mai lesne şi se cheltuia mai repede. Se spurcase la o viaţă uşoară, nu mai avea ce să caute la ţară.

De la gară, tocmai la primărie se oprise. Cunoştea. A urcat scările, s-a dus la serviciul vânzări-cumpărări şi funcţionarii i-au întins pe masă o hârtie pe care era desenat oraşul. A ales un loc spre Tarapanaua Filantropiei, la groapa lui Ouatu, unde se ridica o mahala nouă. A umblat apoi pe la tribunal să încheie actele, a plătit şi nu i-a rămas decât să se ducă să-si vadă metrii cumpăraţi.

Aşa s-a întemeiat. Lucrurile au mers mai greu la început, până învăţară trecătorii locul. Băutura e lucrul dracului. După o săptămână nu mai pridideai de ei în dugheană, că pofta vine mâncând şi, de vreme ce li se aşezase cârciuma în drum, era greu s-o ocolească.

Adusese un dulgher de-i făcuse rafturi şi tejghea şi cu ce bani îi mai rămăsese cumpărase câteva mese şi scaune. Împodobise apoi lemnele vopsite cu hârtie colorată, tăiată pe margini cu foarfecele şi atârnase la geam de două sfori sticle pline pe jumătate, să vadă curioşii ce fel de marfă vinde. Cărase cu Grigore nuiele şi împletiseră împreună un şopru deasupra uşii. Acolo se tolăneau vara câinii la umbră şi beau căruţaşii. Mai cumpără un petromax, tot pe băutură, de la un muşteriu cu nărav şi seara lumina lui trăgea oamenii ca aţa. Cu timpul învăţară şi şoferii drumul cârciumii. Ăştia aveau bani şi nu se uitau. Vestea că a deschis unul prăvălie în gura gropii se lăţi. Aflară şi oltenii de cărau zarzavat în mahalalele vecine. Stere ţinea ţuică bună, beai şi-ai mai fi băut. Cârciumarul părea om cinstit, deşi o mai boteza câteodată.

Avea un român tocmit care-i aducea vin. Posomorât şi ăsta, oprea carul, pornit tocmai din fundul Olteniei, desfăcea hamurile, dădea cailor de mâncare şi descărca butoaiele fără să spună o vorbă. La urmă se aşeza pe un scaun şi aştepta dreptul lui până la ultimul ban. Număra miile, le ascundea într-un brâu gros şi după ce spunea: „Ei, noroc să dea Dumnezeu!” se urca iar pe leagănul de lemn şi o lua înapoi.

În câteva luni trebuise să mai ridice o odaie alături. O lume amestecată îi umplea prăvălia: mecanici, gunoieri, şoferi, olteni, samsari în trecere prin marginea aceea a Bucureştiului, unii – negri de soare, cu feţele supte şi uscate de vânt, alţii – plini de ulei, cu hainele pătate. Gălăgioşi şi veseli, gustau rachiul, le plăcea, mai cereau. Limbile se dezlegau repede. Înjurau şi băteau cu pumnii lor mari în tejgheaua şubredă. Câte unuia i se făcea a harţă, de-abia îl scoteau ceilalţi pe uşă, să nu-l supere. Când însera, soseau cei de la rampă. Cu muieri cu tot, cu gâtlejele uscate de fumul gunoaielor, osteniţi. Şoferii întorceau camioanele, trânteau uşile de tablă şi năvăleau să se răcorească. Hainele miroseau a resturi încinse, dar nimeni nu se sinchisea. Aburul ţuicii era mai puternic. Ciupeau în treacăt femeile de spate şi goleau împreună cinzecurile. După câteva înghiţituri, o lene binefăcătoare le cuprindea trupurile, râdeau cu bunăvoinţă, prosteşte, scoteau banii murdari şi-i aşezau pe mesele ude şi mai cereau. Hârtiile se adunau în tejgheaua negustorului. Îşi mai făcuse o magazie, un pat ca lumea, era mulţumit. Mai cumpărase câteva clondire, pânză de un şorţ, pe care i-l croise Aglaia, nu obosea stând în picioare toată ziua. Se chinuia mai mult noaptea. Se scula din ceas în ceas şi dădea târcoale prăvăliei. Locul era pustiu, îi era frică. Când auzea câinii de la bordeiul lui Grigore, parcă se mai liniştea. Pripăşise vreo două javre la uşa lui, să-l scoale dacă simt om străin, dar dulăii erau mai mult călători, nu trăgeau la casă de om gospodar, când îi căuta erau fugiţi.

Iarna, spre groapă nu-si mai făceau drum decât negustorii sau lăptarii. Aceştia treceau cu săniile peste Cuţarida. Stere îşi găsea de lucru. Repara butoaiele, le păpurea, nu sta un ceas. Când se ogoiau viscolele, bătea drumul spre bordeiul lui Grigore. Mai vorbeau să treacă timpul, se amesteca şi muierea.

— Dar de însurat de ce nu te însori? Aruncase Aglaia într-o zi. Chipeş eşti, bani, de, slavă Domnului! Negustor, negustor! Om cu situaţie, ce mai calea-valea.

Şi-l iscodise cu ochii ei curioşi.

Lui nu-i trecuse prin cap una ca asta.

— Adică de ce să-mi iau eu belea pe cap?

— Ce belea? Nu vezi că te prăpădeşti? Te-ai înnegrit ca pământul. Ce-i puţin lucru să cari toată ziua basamac la neisprăviţii ăştia de muşterii? O femeie mai te spală, mai te calcă, mai îţi face o mâncare ca lumea, că om eşti şi dumneata!

Noaptea se perpelise pe scânduri. Afară ploua. În odăi se făcuse frig. De mult nu mai dormise lângă o femeie. Patul nu i se păruse niciodată atât de tare. Aglaia avea dreptate.

Şi-ntr-adevăr, muierea nu se lăsase, umblase câteva săptămâni, se sfătuise cu nişte rude de-ale ei şi, în cele din urmă, dăduse într-o fundătură de mahala peste unul Marin Roşioară, cu fată de măritat. Cumetrele – că de la ele aflase – spuneau că omul avea casele lui şi atelier. Cu stare, bătrân şi serios. Era dogar şi meşterea acasă, în curte, când l-a găsit Aglaia.

— Bună ziua, zisese muierea de la poartă.

Meseriaşul s-a oprit cu papura în mână. Om în putere, lucra pe frig afară, numai într-o flanelă.

— Bună ziua, răspunsese şi se ridicase în picioare.

O scormoni pe femeie cu privirile. Ocoli putinele dimprejur şi se apropie.

— Cine eşti dumneata?

— A lui Grigore, de la groapa Cuţaridei, de-i şef pus de primărie.

Meşterul îşi scutură şorţul şi o iscodi:

— Şi ce vrei?

Cocoşată s-a uitat repede la curtea largă, plină de orătănii şi la drumul măturat de zăpadă. În fund se ridicau trei odăi arătoase, cu geamuri înalte, acoperite cu perdele albe. Se simţea mână de om gospodar.

— N-ai vrea matale să intrăm înăuntru, că aici nu se poate vorbi, spuse ea cu şiretenie.

Dogarul clătină capul neîncrezător, apoi îi făcu loc.

— Poftim.

Intrară. Femeia roti ochii împrejur. Casa sclipea de curăţenie. Lucrurile stăteau aşezate la locul lor fiecare şi pereţii erau îmbrăcaţi în velinţe grele, colorate. Ici-colo atârnau fotografii înrămate cu scoici şi la răsărit, sub icoană, ardea o candelă de sticlă roşie, abia pâlpâind. Mirosea a gutui ţinute la căldură şi pe patul înalt, acoperit cu o cergă aspră, dormeau doi motani, care ridicară capetele, leneş, când auziră glasurile. Într-o sobă de tuci mocnea focul potolit. Lumina moale a odăii îţi făcea somn.

— Poftim, stai pe scaunul ăsta, zisese Roşioară şi îşi puse mâinile pe genunchi, aşteptând.

Aglaia se aşeză, îşi trase barizul mai bine pe frunte, îl potrivi şi-o luă pe departe:

— Da frumos mai e la dumneavoastră! Se cunoaşte că sunteţi oameni vrenici.

— De, rosti dogarul mulţumit de cele ce auzise şi se foi pe locul său.

— Şi eşti singurel azi?

— Da. A mea a plecat la un maslu cu fata.

— Că pentru asta venisem şi eu, se agăţă nevasta de vorbele lui.

— Adică pentru ce?

— Parcă dumneata nu ştii? Ai sau n-ai fată de măritat?

Se lăsă o tăcere stânjenitoare. Muierea tot cu privirile pe lucrurile gospodarului. Socoti pe furiş aşternuturile şi pernele dolofane, cântări velinţele şi lucrurile din jur. N-o minţiseră cumetrele, oameni la locul lor, ce mai vorbă.

— Cum s-ar zice, ai venit în petit? Întrebă în cele din urmă gazda, cu voce stinsă.

Meşterul se înseninase puţin. Îşi netezea cu palmele pantalonii lustruiţi.

— Am un băiat fain! Ce băiat!

— De, grabă mare aşa n-ar fi. Să mă mai sfătui cu nevasta, s-o întreb şi pe fată. E mare de-acum.

Bărbatul avea o faţă roşie şi sănătoasă, luminată din când în când de flăcările focului potolit. Aglaia adulmeca mirosul de lucruri vechi ce stăruia în odăi. Aruncă o ochire peste prag, să vadă ce se mai găsea în casa meşterului. Umbra unui şifonier, lat şi scund, ascundea spatele de trestie al câtorva scaune şi pâlnia albastră a unui gramofon. Dintr-acolo venea un iz de lemn bun şi muierea, dusă în multe case de oameni, socoti în gând preţul mobilei, al mesei scumpe din mijlocul camerei şi se întrebă cum să facă să afle ce mai cuprindeau lăzile de zestre.

— Vorbeşte şi dumneata cu a dumitale, am să mai trec pe aici, spuse ea. Nu-ţi aduc eu cine ştie ce golăneţ, că sunt femeie în toată firea.

Şi-i povesti câţi oameni au făcut casă de pe urma ei, pe câţi îi cununase şi câţi îi aduceau daruri la lăsata-secului.

Vorbea cu însufleţire, repede, aproape fără să răsufle. Auzise el de Mihalache Tobă, de era negustor la Tarapana? Ea îl însurase! Dar de domnul Ilie Mitarcă, impiegatul de la mişcarea Griviţa-vagoane? Tot ea îi pusese cununiile. Şi de câţi alţii care n-o mai scoteau din săru mâna, coană Aglăiţo! Că mult bine le făcuse.

Dogarul o ascultă şi după aceea spuse blând:

— Bun, eu de unde să ştiu? Dacă e să ne înţelegem, ne înţelegem noi.

— O să vin şi cu băiatul, să-l vedeţi şi dumneavoastră, să-l vadă şi fata.

— Da cu ce se ocupă? Ce face?

— Cine?

— Băiatu ăsta de care-mi vorbeşti.

— A, domnu Stere! Ehe, ditamai negustorul!

— Negustor?

Se gândi o clipă.

— Om cu bani atunci. Se bucura.

— Eu cu a mea mă gândeam s-o ia unul de la gară. Ăia-s oameni serioşi, cu bază! Merge serviciul: îl scoli la şase, îi faci o cafea: „Du-te, bărbate, la treaba ta, eu îmi văd de-ale mele!” Vine la prânz, îi dai de mâncare, îl laşi să doarmă oleacă, îl pui pe urmă să mai robotească prin curte. Vine seara: „Hai, bărbate, să ne culcăm!” Aşa aş vrea eu, că aşa am trăit treizeci de ani cu nevasta. Trebuie apoi să ne gândim şi la bătrâneţele noastre, că, uite, am încărunţit şi nu vreau să ne fie degeaba.

Muierea îl asculta.

— Păi de asta să nu ai dumneata grijă, că băiatu nu-i orice terchea-berchea! Vrenic de nu-l încape pământul, sârmă de om, scapără locul sub el! Vorba e: ce să-i spun? Să ştie şi el la ce vine.

Bătrânul tot se mai codea.

— Să vedem, să ne înţelegem şi pe urmă.

— Ei şi dumneata.

— De, ce să zic? I-aş da casele cu act dotai, dar numai dacă-i băiat bun.

— Casa?

— Da. Cu tot ce vezi: are în faţă o marchiză, odăile, trei magazii, pentru ea le-am făcut. După moartea noastră, a bătrânilor, lor să le rămână, să le stăpânească sănătoşi.

— Dar trusău.

— Îi dau şi trusău: şase cearşafuri de madipolon, şase feţe de pernă, pat, scaune, masă, mă rog dumitale, tot ce trebuie la casa omului. Numai cuminte să fie.

Peţitoarea se ridică.

— Bine, săptămâna viitoare sunt cu el aici, o să-ţi trimit vorbă să fie şi a dumitale de faţă şi fata, să facem vederea, cum s-ar zice.

Meşterul o duse până la poartă. Pe drum, Aglaia se gândi că ar fi trebuit să-l mai toace. Îi plăcuseră casele şi ar fi vrut să-l vadă însurat mai repede pe Stere. Privi în urmă. Gospodarul avea curte răsărită, cu gard vechi de cărămidă şi poartă de fier, ca la oamenii pricopsiţi.

Cărarea se ştergea în zăpada murdară. Spre maidan, cădeau ciorile în stoluri dese, croncănind a ninsoare. Se lăsau pe crusta lucioasă, căutând smocurile rare de buruieni, apoi se ridicau chemându-se. Grăbi pasul. Cerul avea un tiv de oţel spre miazănoapte şi îşi spuse că iar o să ningă. În câmp se auzeau roţile căruţelor alergând pe drumul desfundat al Griviţei, un fluierat prelung de osii neunse, amestecat cu zgomotul copitelor care loveau glodul îngheţat. Mirosea a paie putrede şi frigul o învălui, pătrunzându-i prin fustele largi. Oraşul îşi aprindea în depărtare luminile verzui.

Zări gardul lui Stere. Câinii de la bordeiul lor lătrară, apoi îi ieşiră înainte, gudurându-se. Grigore arunca zăpada făcând cărare spre rampă.

— Ei? O întrebă.

Femeia răsuflă, intrară în bordei şi îi povesti pe scurt că socrul e om la locul lui, că ar da fata şi că ea crede că o să-l căpătuiască pe cârciumar.

— Bun, bun, mormăia bătrânul. Dar lui i-o place, că n-a văzut-o?

— De, e cam pădureţ. N-o să ceară cine ştie ce. Dacă are avere, lui ce să-i mai pese? Tot două picioare! Cum o fi, cum n-o fi, să-i facem omului un rost.

Când a auzit, Stere s-a însufleţit. De fapt, lui bani i-ar fi trebuit. Şi-ar mai fi luat un loc, ar fi zidit o cârciumă cu pivniţă, ca lumea, să aibă unde ţine butoaiele, câteva odăi sănătoase.

— Ar fi bine, zisese.

— Nu-i aşa?

— Aş mai pune şi eu şi ne-am face un rost, cum îmi place mie, c-am auzit că ar fi cumpărat unii locuri aici, zilele astea. Începe să mişte. Creşte mahalaua.

— Centru o să fie groapa asta a noastră, se fuduli Grigore, că eu i-am spus Aglaiei: „Ce ştii tu? Ăsta e loc cu viitor, măcar că nu mai terminăm noi cu astupatul!”

— Aşa e, dădu şi muierea din cap. O să fie bine şi pentru noi.

— O să fie, coană Aglăiţo! Să dea Dumnezeu să pun şi eu trei cărămizi una peste alta, să mai cumpăr câţiva metri de loc şi nu vă uit.

— Să nu ne uiţi, că eşti ca al nostru!

— Ca maica-mea, sărut mâna şi domnu Grigore, o dată om!

Faţa cârciumarului se luminase de un surâs. Îşi adunase păunele lângă sobă. Afară începuse să ningă. Aglaia mai vârî un lemn de salcâm în foc.

— Să-mi fac şi un copil, să m-ajute – şi gata! Să-l învăţ în muncă şi-n dreptate.

— Să-ţi faci, domnu Stere, să te audă Ăl de sus!

Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. Muierea, înainte, negustorul, după ea. Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau prin gropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecă vânzătorii, strigând şi lăudându-si marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline de acadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi. Pe uşi intrau şi ieşeau ţăranii veniţi după târguială şi lucrătorii plini de unsoare, cu lămpi de carbid în mână, sosiţi de la muncă, gata să cumpere ce le vedeau ochii. Negustorii strigau la trecători şi-i ademeneau în prăvăliile lor întunecoase. Lângă ei, olteni încinşi cu brâie de piele, şoltici, vindeau mere iernatice, trăgând la cântar de sub priviri, sau se amestecau purtându-si cobiliţele grele pe umeri ca jupânii adevăraţi ce se plimbau numai, privind, fumând şi înţelegându-se din ochi în faţa vitrinelor.

Rafturile îţi luau ochii, valuri de stambă prinse în pioneze amestecându-si culorile ca un curcubeu; mătăsuri lucioase, haine ţepene pe manechine de lemn; pantofi lungi şi unduiţi ca nişte peşti; cuie subţiri ca acele sau groase cât luminările, hamuri şi şei de cal, cu stele de alamă; cafea cu bobul cât gândacul, prăjită şi mirosind frumos, rahat tăiat felii, cu nuci la mijloc; portocale în foiţă; pâini rumene, cuţite de oţel cu prăsele de sidef; plăcintă julită; covrigi, cleşti, săpun, munţi de făină, rachiuri şi sticle, tot ce voiai şi nu voiai.

Dăduse soarele şi zăpada de pe acoperişurile prăvăliilor începuse să se topească. Mulţimea se înghesuia pe trotuarele late, oamenii vorbeau tare, strigându-se.

Intrară în câteva locuri. Dădeau bună ziua şi hăinarul îi poftea mai lângă tejghea. Manufacturile miroseau la fel: a stofă ţinută la căldură şi a lume multă. Înăuntru, deasupra rafturilor, ardeau lămpi care împrăştiau o lumină plăcută. Negustorii îşi înmuiau glasurile, îi momeau, lăudându-si marfa, până scoteau baloturile, aruncându-le pe tejghelele din faţa lor.

Stere căuta haine de gata. De când se ştiuse, tot pe căpătate se îmbrăcase. Îi aducea jupânul nişte pantaloni de-ai lui, vechi şi cârpiţi.

În genunchi, îi lega cu o sfoară, punea deasupra haina ruptă în coate şi se numea că nu e gol.

Într-un loc găsiră. Cârciumarul încercă vreo câteva costume. Nu-i prea veneau. Erau largi şi scorţoase. Şedeau pe el ca doagele. Ori erau scurţi pantalonii, ori nu i se mai vedeau mâinile din mâneci. Marfă cusută cu economie pentru câştig.

Aglaia se certa cu negustorul:

— Potriveşte-le oleacă! Le mai dai la ucenicii dumitale să le facă cum trebuie.

Apoi se răsti la cârciumar:

— Schilod mai eşti, parcă n-ai pus pe dumneata! Îndreaptă umerii, ce-ai dus crucea la înmormântarea lui tata?

El, ca pe jar. Negustorul nu mai prididea aducând alte costume. Nimeriră unul. Era cam strâmt, dar mergea. Când auzi preţul, i se strânse inima:

— Cum, atâţia bani?

Jupânul mototoli pantalonii.

— Stofă bună, domnule! Ce, crezi că magazinul meu are lucruri de două parale?

Tot femeia se tocmi:

— Mai laşi dumneata. Suntem oameni săraci.

— Cum o să mai las? Ce marfă! Ţi-e mai mare dragul să ai aşa ceva pe tine. Uite haine, poţi să dormi îmbrăcat şi să te duci pe urmă cu ele la nuntă!

Aglaia tot mai stăruise. Se răsteau unul la altul, se rugau, vecina se prefăcea că voieşte să plece, îl trăgea de mână pe Stere până la uşă, negustorul alerga după ei, târând hainele şi arătându-i-le, le răsuci pe toate părţile, lăudându-le croiala şi calitatea. Vorbea tot mai tare, se înduplecă în cele din urmă să mai lase ceva, muierea se întoarse din prag şi se împăcară.

— Le iau, cine ştie când îmi mai fac! Spuse şi bărbatul în cele din urmă.

Numără banii de două ori. Ieşiră afară. El era bucuros.

— Să luăm şi o cămaşă.

— Luăm, că trebuie!

Intrară în altă prăvălie plină de ţărani veniţi după târguieli, precupeţi graşi şi gălăgioşi, duhnind a rachiu, amestecătură de femei şi orăşeni, înghesuindu-se să plătească.

Stămbarul măsura cu un metru de lemn, răsturna baloturile aspre, le răsucea meşter şi băga vârful foarfecelor mari în apa lor. Trecea de la el la fiecare un deget şi le ura să poarte marfa sănătoşi. Îi mergea repede gura:

— Cu ce să vă mai servim? Marchizet, madipolon, stambă, americă, poplin?

— O cămaşă de gata, ceru Stere, dar mai bună.

Negustorul le zvârli una peste alta, o duzină: albastre, albe, verzi, tutunii, în dungi, pestriţe, scorţoase, moi ca mătasea, mai largi la guler, străvezii, cu manşetele făcute din două bucăţi, cum îţi poftea inima. Aşa cămăşi purta numai jupânul lui. Erau ca firul de păianjen, calde la pipăit, unduioase şi miroseau plăcut. Le-ar fi luat pe toate. Le cântări în mână şi începu să se tocmească. Două a cumpărat.

Mai târgui o fleandură de palton, o cravată şi o pereche de ghete. Nu găsi măsura la început. Avea labele noduroase şi late. Cizmarul a scotocit tot magazinul până să-i brodească o pereche. Îl cam ţineau, dar la umblătură, spunea, se mai lasă!

Au plecat apoi spre Cuţarida, încărcaţi de pachete, prin noroiul drumului. Seara, Stere şi-a numărat restul. Cheltuise bani mulţi şi socoti cât timp îi trebuia că să-i pună la loc.

— O să-i scot eu, se mângâiase singur, nu mă fac pe mine nişte amărâţi de creiţari, eu îi fac pe ei.

A doua zi, s-a îmbrăcat şi s-a învârtit prin prăvălie până a sosit Aglaia, gătită cu o broboadă, groasă şi lungă, numai ciucuri. Muierea trimisese vorbă înainte la gospodar, printr-o chivuţă, că vine cu omul. Stere a încuiat uşile, l-a rugat pe Grigore, picat atunci şi el în pragul prăvăliei, să se mai uite să nu intre cineva înăuntru şi-au plecat.

Roşioară îi aştepta cu vinul pe masă.

— Bine v-am găsit, socri mari! Spuse femeia veselă.

— Bine aţi venit, le ură meşterul.

Era îmbrăcat de sărbătoare, cu haină groasă şi pantaloni în dungi. La gât purta o cravată lată, cu nodul gros, încheiată sub gulerul scrobit. Pe pântec i se vedeau lampasurile ceasului şi lanţul cu verigi cizelate pe margini. Nevastă-sa, o femeie mărunţică şi negricioasă, cu obrazul supt, se fâstâcise în nişte foi lungi, abia călcate, neştiind ce să spună mai întâi. Fata nu se vedea, dar din odaia alăturată se simţea o răsuflare iute, de om care pândeşte.

Tot Aglaia i-a descurcat:

— Dumnealui este! L-a arătat pe cârciumar.

Bărbaţii şi-au strâns mâinile, privindu-se. Nevestii i-a pupat Stere mâna mică şi rece. Meşterul l-a măsurat dintr-o ochire. Negustorul era clădit bine, aprig după privire şi sănătos. La poftit pe scaun şi pe el şi pe Aglaia.

— Şedeţi!

Cârciumarul luă seama odăilor. Privise la venire curtea şi lucrurile. Avere frumoasă! Locul întins! De la poartă până la uşă, gospodarul pavase drumul cu cărămizi. Avea şi un pilc de pomi, rămuroşi şi tineri. Orătăniile cârâiau lingă prag: o mulţime de găini roşcate, gâşte cu ciocurile late, raţe leşeşti, încenuşate şi călcând într-o parte, cu gâturile pline, grase şi oloage, curcani negri-albăstrii, cu pene bătând în roşu, porumbi pe acoperiş, iar lingă poartă gâfâia un porc creţ. Casa, albă, spoită cu var şi împodobită cu preşuri, totul lună, să nu te-atingi!

La început fură stingheriţi şi unii şi alţii. Aglaia vorbea pentru toţi: c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii. Se vedea bine că mai cununase oameni.

— Da fata pe unde e? Se miră ea prefăcută.

— Dincolo, e cam sperioasă, nedusă-n lume, s-a ruşinat, zise dogarul şi strigă la ea: Lino, ia vin, tată.

De alături se auzi o mişcare abia simţită, dar nu se ivi nimeni. Stere privea peste prag, doar o zări-o.

— Tu n-auzi? Se înciudă şi maică-sa, ridicându-se.

O aduse de mână. Un fulg de fetişcană, năltuţă, subţire, cu obrazul limpede şi priviri deschise. Îi juca sângele sub bluza albastră de atică, unde se ghicea pieptul tânăr, neîmplinit. Nici nu se uita la ei. Cu ochii tot în jos, că pricepuse.

Stere se ridică.

— Dă mâna Iu domnu Stere, o îndemnă meşterul, dumnealui nu mănâncă oameni.

Ea începu să plângă cât era de mare.

— Hai, fată, ce Dumnezeu, dă-i muia! O îmboldi şi maică-sa.

— Nu-ţi fie frică, îi făcu inimă bună cârciumarul.

Veni lângă ea şi-i apucă braţul alb şi cald. Tot nu isprăvise cu bocitul. Stere n-o scăpa din priviri. Trupul ei se cutremura şi pe spatele plin îi jucau cozile negre, împletite ca nişte funii. Era prăpădită de plâns.

Aglaia râdea. Mai văzuse multe fete plângând. Se speriau la început, dar pe urmă, mamă, mamă, ce le mai plăcea!

Bărbaţii mai vorbiră de una, de alta, muierile se strânseră şi ele alături. Dogarul îl întrebă pe Stere unde are prăvălia, îl cercetă dacă a făcut armata, cât câştigă, îi spuse şi despre el că e om cu avere, îi vorbi despre fiica sa, pe care o crescuse cu grijă, despre neamurile lui, oameni cu influenţă, unu şi unu, meşteri toţi ca şi el. După ocolişuri, ajunseră şi unde trebuia. Roşioară nu voia să se dea tot la început. Îi spuse să mai treacă pe la ei, să se mai vadă cu fata şi, dacă Linei i-o plăcea, el i-o dă cu dragă inimă, că doar de măritat este, însă, până atunci, să-l lase să cerceteze, să afle cu cine stă de vorbă. Acu să nu se uite că fata lui e atât de speriată, aşa sunt femeile la măritat, ce, parcă a lui nu fugise când îl văzuse, dar cu timpul se obişnuise.

Meşterul vorbea frumos, cu bunăvoinţă. Îi plăcuse chipul cârciumarului şi credea că în cele din urmă se vor înţelege. Nu prea se împăca cu gândul că Stere avea prăvălie la groapa Cuţaridei, el ar fi vrut ca fata să rămână pe lângă ei acasă.

Nevasta lui Roşioară le aduse între timp câte o dulceaţă. Aglaia se aşeză mai lângă Lina, o descusu cu vorbe mieroase şi la plecare aruncă soacrei:

— Ei, când jucăm la nuntă?

Muierea dădu din umeri, se uită la dogar şi la fată şi nu spuse nimic.

Pe urmă venise primăvara. Drumurile erau, toate, o iarbă. Peste mahalale se aşternuse un cer leneş, albastru. Meşterul şi-a făcut drum spre cârciuma lui Stere, a privit dugheana de scânduri, s-a mai sfătuit cu nevasta; tânărul venea duminica în casa lor, aducea fetei pachete cu bomboane, părea cam neînvăţat, sta lângă Lina, povestea de-ale lui, se uita mai în pământ, dar nu i se apropia de suflet. Bătrânii îşi găseau de treabă pe afară, ei singuri în toată casa. Negustorul ofta lung, îşi apuca genunchii între palme şi aştepta să mai spună şi fata ceva. Linei nu-i plăcea. Privea pe sub gene la bărbatul înalt şi gros. Mai mult o speriau mâinile sale mari, muncite, boante şi noduroase pe care şi le trosnea. O apuca plânsul pe neaşteptate pentru că o ţinea o rană veche. Tată-său ştia. Se uita după unul Nicolae, băieţandru de vârsta ei, crescuţi împreună, n-avea ce le face. Se întâlneau seara la capul mahalalei, îşi dădeau mâna şi roşeau. Linei îi tremura inima de dorul lui, că o închiseseră în curte de când cu străinul. Îl auzea numai trecând pe la gard, fluierând până târziu, când se stingeau lămpile. O apuca un pojar, să fugă, să sară gardul şi să-i cadă în braţe. Dogarul, tot cu ochii pe ea. Înjura şi ieşea în curte, asmuţind câinii. Nicolae da târcoale. L-a mai zărit de câteva ori. Ba o dată, când a fost plecat taică-său, mă-sa s-a făcut că nu bagă de seamă şi-a lăsat-o la poartă. Au vorbit puţin, că-i era frică să nu vină hapsânul din oraş. Lina i-a spus necazul. Nu se putea face nimic, trebuia să se supună. Băiatul ascultase cu capul în pământ. Pe obrazul oacheş se lăsase tristeţea. Ar fi vrut să plângă, dar i se făcuse ruşine. Îşi muşca buzele mici şi scormonea ţărâna cu piciorul. La despărţire i-a întins repede mâna şi-a fugit. Ajunsă acasă, a căzut pe pat, ostenită şi înfricoşată.

Când sosea Stere, îşi ştergea lacrimile şi se aşeza lângă el. Tot muţi îi găseau oamenii. Cârciumarul îşi schimba numai locul, pe alt scaun şi tot în ochii ei se uita. Lina era altfel decât femeile pe care le cunoscuse. Cu acelea era uşor: puneai mâna şi gata! Fata lui Roşioară însă îl făcea să nu ştie ce să mai spună. Abia schimbau o vorbă, două şi tăcerea se aşternea între ei, apăsătoare. „Uite cum se prosteşte omul, îşi spunea, cum îţi ia Dumnezeu glasul când îţi place o muiere!” Se plângea când ajungea acasă Aglaiei şi bătrâna nu-l mai slăbea:

— De ce ţi-o fi frică, domnu Stere, că eşti în toată firea, ai mai văzut şi dumneata la viaţa dumitale, ei, Doamne păzeşte!

— Nu mi-e frică, coană Aglăiţo, dar parcă mă strânge cineva de gât. Că-i tare frumoasă, zău dacă-i de nasul meu.

Timpul trecuse. Trebuia făcut la un fel. Cu dogarul se înţelesese în cele din urmă în privinţa zestrei. Socrul îi dădea o sumă rotundă, să poată să-si ridice prăvălie de zid şi casele cu act dotai. El numai să ştie să stăpânească şi să înmulţească ce căpătase. Nu fusese uşor, că meşterul chibzuise mult înainte de a se hotărî, ca orice om care văzuse destule în viaţa lui. Că şi să-ţi dai fata după oricine e lucru la îndemână, totul e să şi te gândeşti.

Roşioară îl cumpărase pe negustor cu vorbe subţiri, umblase cu el, cântărise ce stofă are. Băiatul era dezgheţat, băgăreţ, la tribunal învârtea grefierii pe degete, scosese la iuţeală actele, plătise în dreapta şi-n stânga, cunoştea. Cu un plan l-a cărat şi pe la prăvălia jupânului, unde muncise, să-l laude şi domnul Pandele, să vadă bătrânul ce probă de om o să aibă de ajutor la bătrâneţe. Şi cu ce mai pusese Aglaia o vorbă, cu ce mai auzise de la fostul stăpân, meşterul se hotărâse. Îi dădea fata.

După alergătură, a pus piciorul în prag şi-a chemat-o faţă. Întâi i-a spus cu duhul blândeţii:

— Îl iei, tată, pe domnul Stere de bărbat?

Lina a tăcut puţin şi pe urmă a răspuns:

— Eu nu mă mărit, aşa să ştiţi dumneavoastră!

Şi-a fugit în odaia alăturată.

Bătrânul a lăsat-o puţin şi pe urmă a chemat-o înapoi. A trebuit s-o aducă de mină. Şi-a aprins liniştit după aceea o ţigară. Stere stătea într-o parte, pe un scaun, mai mult supărat. Se gândea că tocmai acum, la sfârşit, se strică totul. Mama fetei se făcea că împunge cu acul într-o pânză şi trăgea cu urechea, privindu-i pe furiş. Îi tremurau mâinile şi-i venea să plângă de mila fii-si.

— De ce nu-l iei, tată? A întrebat meşterul cu răbdare.

Ea nu răspundea.

— Mă, copila tatii, eu îţi vreau ţie răul? Spune!

Se auzea numai torsul motanilor, alături.

— Crezi că e vreun părinte care doreşte să-si nenorocească fata? Ai auzit tu de asta? Zi!

Lina nu răspundea. Pe obraji îi curgeau lacrimi.

— Haide, nu plânge, fu cuminte! Domnu Stere o să fie ca un părinte, o să aibă grijă de tine, o să te ducă la casa ta, să fii şi tu negustoreasă, să te respecte lumea şi să spună: „Uite fata dogarului dacă a ascultat: e cineva!” Ce zici?

Fata iar s-a ridicat, dreaptă:

— Eu nu mă mărit şi gata!

S-a făcut linişte. Stere îşi freca genunchiul cu pumnul lui mare. Femeia împungea mai repede cu acul. Meşterul s-a schimbat deodată:

— Biserica mă-ti de neisprăvită! Tu hotărăşti în casa mea, sau eu?

Şi vru s-o lovească. Stere îl opri:

— Las-o, nene!

— Ce s-o las? Ce-i după ea? Eu am făcut-o, eu o omor! Scurt!

Lina încremenise lângă un pervaz. Nu mai mişca. Hohotea Înăbuşit, muşcându-si pumnii. Maică-sa se întoarse către negustor:

— Nu te lua după vorbele ei. Nu ştie ce vrea. A vorbit cu un ţângău dup-acilea din mahala şi crede că orice zboară se mănâncă.

— Întreab-o pe-a mea, zise gazda, că nici ea nu voia să mă ia, dar socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, era om, nu jucărie. Hei, dac-ai tine seama de gura muierilor!

Şi hotărâră logodna, ei între ei, bărbaţii.

— După ce-o duci la biserică, facem un fel de fâtanţă, la nuntă îţi număr ce ti se cuvine, preţul casei până la unul, o iei – şi Dumnezeu să-ţi ajute!

Femeia dogarului deschisese, un geam, că se făcuse cald. Lina plângea cu sughiţuri în odaia alăturată, auzindu-i cum se tocmesc. Lăcrima şi mă-sa pe furiş, să n-o vadă meşterul.

Roşioară a găsit naşul, un brutar din Griviţa, om de petrecere, gata s-ajute; a tocmit lăutarii după spusele acestuia, patru, cu ţambal, armonică şi viori. Avusese de furcă cu fie-sa, a muştruluit-o, a dat în ea; Lina se lăsa greu: nu, că ea nu se mărită şi că-si face seama. Tot cu grija în sân şedea meşterul, că mai fugiseră altele de la părinţi. Noaptea punea lanţul pe poartă şi pândea să nu-i facă zgâtia numele de ruşine. Lumea începuse să vorbească. Îl ştiau pe Nicolae, de-abia se făcuse de armată, trebuia să-l ia statul, să-l îmbrace şi pe urmă se mai putea sta de vorbă. Venise şi mama lui, rugându-se de gospodar să-i fie milă de zilele sale tinere, că o iubeşte şi că dacă Lina se duce după venetic, el face una mare. Socrul nu se lăsa. Vorbise cu cârciumarul, nu putea să-si ia cuvântul înapoi. Când se culca, o auzea pe fată cum se chinuia în perne oftând. Dragostea e lucrul naibii, se gândea, dar de înduplecat, nu s-a înduplecat. A fost mai greu până la logodnă, că pe urmă inima fetei s-a mai muiat. O furaseră pregătirile nunţii, sărbătoarea din casă, încercatul rochiilor, număratul lucrurilor de zestre. Toată frica ei se risipea pe neştiute şi, când au întins masa, vrând-nevrând şi-a pus balţul şi-a mers la biserică.

Stere sosise la casa dogarului în haine noi. Până atunci îl zorise Aglaia să termine mai repede cu bărbieritul, dar chip de scapă de ţiganii care-i cântau cu arcuşul în timp ce frizerul îl potrivea din brici, să fie frumos! Le-a dat balaoacheşilor bacşiş, aceştia s-au suit pe capra trăsurii şi au pornit grămadă spre casa miresei.

Lina nu terminase cu spălatul şi dichisitul. În jur, numai fete, prietene de-ale ei, unele cârne, trecute, izbindu-se una de alta şi neştiind ce să-i aducă mai degrabă la îndemână: cununiţa de ceară albă, cu bobi cât cireaşă, sau beteala lungă şi foşnitoare. După ce mireasa s-a spălat pe chip şi pe mâini, a trecut fiecare şi şi-a udat faţa cu apă călduţă.

Când s-o încalţe, şi-au scris numele cu creionul pe talpa pantofilor albi şi moi, rugând-o pe Lina să nu uite ca la intrarea în biserică să-si târască piciorul de prag.

De afară se auzeau lăutarii, toată curtea se umpluse de oameni, maică-sa o chema să-si întâmpine ginerele şi fata nu mai avu timp să se privească în oglindă. Cârciumarul i se păruse urât şi bătrân. Avea o faţă negricioasă şi gâtul îi înţepenise în strânsoarea gulerului cămăşii. Stere îşi potrivea părul lins pe frunte şi şuşuia cu Aglaia:

— Mă ţine!

— Nu-i nimic. Îndreaptă-ţi haina, vezi că râde lumea de noi, spunea bătrâna în şoaptă.

S-adunaseră vecinii meşterului, muieri cu copii după ele târâş, gospodari curioşi şi golani din cartier, glumind cu nişte cârlane de fete.

Nuntaşii au plecat în trăsuri împodobite cu panglici albe, încreţite, petrecuţi de cântecele lăutarilor. În faţă şedeau mireasa cu naşul şi cu soacra, după ei veneau Roşioară, nevasta brutarului şi ginerele, apoi ceilalţi mai în urmă. Caii gătiţi tropăiau veseli. Biserica era tocmai în Griviţa. Au străbătut mahalalele vecine, ocolind străzile neumblate şi când s-au dat jos, pe treptele de piatră, şi-au potrivit hainele şi-au intrat.

Lina, în rochia albă, lungă, cu dantele la poale şi mâneci strânse, abia călca, sfioasă, nevăzând pe nimeni, lângă Stere, îi urmau naşii: brutarul cu nevasta, ţinând câte o luminare albă de spermanţet, ca o bâtă gătită cu flori de liliac. La urmă, socrii, meşterul, în pantofi de lac, fudul, purtându-si femeia de mână şi, ca din partea mirelui, gunoierul cu a lui. Grigore călca strâmb în bocanci şi se uita alături. Aglaia, cu ce avea mai bun pe ea, îl îmboldea să se poarte bine, că erau atâţia oameni de faţă.

Mirii s-au apropiat de altar, privind pereţii afumaţi ai pronaosului. Simţiră mirosul înecăcios de luminări şi auziră pe preot cădelniţând. Aşteptară câteva clipe. Lumea se înghesuia să-i vadă. Veniseră şi gunoierii de la groapă. Lina se strânsese mai lângă naşă. Simţea răcoarea de sub bolţile vechi de piatră. Ar fi vrut să plângă, dar nu se mai putea. Îl căută cu privirile pe Nicolae în mulţimea de capete. Nu-l văzu. Totul împrejur era o lumină aurie de soare care curgea prin geamurile turlelor, amestecată cu flăcările mici şi vesele ale luminărilor. Rochia scumpă şi groasă, bogată mirosea frumos a mosc. Nevasta brutarului o mângâie cu mâna ei caldă şi o clipă crezu că totul îi place şi nu-i mai păru rău de nimic. Se gândise de atâtea ori, ca orice fată, la clipa aceasta când va fi mireasă şi parcă nu-i venea să creadă că se află în biserică, lângă bărbatul pe care trebuia să-l iubească de aici înainte.

Preotul se apropie şi le puse antimisul în faţă. Era îmbrăcat în odăjdii brodate, cu prapure desenate în cruci de\MT şi chipul Născătoarei, cu fiul în braţe. Avea o privire blândă şi glasul cald şi adânc. Citea din Evanghelii, desfăcea foile cu degetul cel mic, închidea pe rând cărţile cu îmbrăcăminte grea de aramă şi copci de argint, spunea rugăciunile pe dinafară, aştepta răspunsurile dascălilor ascunşi în umbra stranelor şi arunca lanţul cădelniţei spre mulţime. Fierul suna limpede ca nişte clopote mici, totul era numai un fum parfumat. O voce de bărbat cânta alături, se auzea tuşea seacă a lui Grigore şi ginerele văzu verigile şi cununiile în faţă, pe o pernă de catifea roşie. Se închinară bătând semnul rar, cuprinşi de evlavie.

Pe urmă simţiră amândoi şi femeia şi mirele ei, cercurile de fier pe frunţile încinse. Schimbară inelele de aur şi răspunseră pe rând, fără să se gândească mult, că voiesc să fie unul al altuia, soţ şi soţie. Naşul râdea pe sub mustăţile mari, galbene de tutun.

Sfinţia-sa le-a ţinut şi o predică, cum să facă şi să se înţeleagă, despre datoriile femeii de a da ascultare bărbatului şi la bine şi la rău şi câte altele o mulţime, că era citit şi cu drag de meserie.

La sfârşit, au jucat Isaiia dănţuieşte, părintele în cap, blagoslovind, după el mireasa, cu ochii în pământ, ginerele, spăsit şi pătruns, brutarul ferind luminările, naşa, socrii mândri, Aglaia şi Grigore lăcrimând.

Au ieşit apoi la trăsuri, înghesuiţi de curioşi. Răsuflară. Afară ardea soarele şi boarea primăverii le răcori obrajii. Stere se apropie de Lina.

— Ţi-e frică? O întrebă.

— Da.

— Las’, c-o să fie bine!

Se despărţiră. Părinţii, cu Grigore şi nevastă-sa plecară spre casa dogarului, că acolo era petrecerea. Nunii porniră la fotograf. Birjarul chiui o dată la animalele ascultătoare şi apucară spre gară. Caii săltau în galop, mişcându-si cu mândrie spinările pieptănate şi împodobite cu stele de alamă şi flori de hârtie. Muscalul în livrea de catifea albastră le atingea rar spatele puternice, roşcate şi lucioase de sudoare. Ei răspundeau săltând într-o parte şi-n alta cozile tăiate scurt, aruncând copitele înainte, zvâcnind în acelaşi timp, mândru şi cu forţă, din piepturile pline şi musculoase.

Lumea ieşită la plimbare până la gară se uita curioasă. Naşul saluta în dreapta şi-n stingă cu pălăria. Om cunoscut! Din când în când, îşi potrivea mustăţile ca o coadă de rândunică peste buzele late şi pline. Trăgea în piept aerul proaspăt şi o ciupea de obraji pe mireasă, făcându-i curaj. Naşa îşi ţinea pălăria neagră, cu calotă, să nu i-o sufle vântul. Stere ofta şi îşi freca nerăbdător bărbia, privind pe furiş chipul femeii. Lina nu spuse nimic până la fotograf.

Atelierul era aproape. Străbătură piaţa pavată a poştei şi se opriră în faţa unei clădiri cu două caturi, cenuşie, cu ferestre multe şi late. Coborâră. În faţa galantarului se opriră. În geamuri, văzură fotografiile. Pe bucăţi mici de carton subţire erau chipuri necunoscute: negustori graşi, în haine croite bine, neveste cu pălării înalte, copii pe blăni de urs, goi şi dolofani, ofiţeri cu şepci şi decoraţii, ţărani în cămăşi lungi, cu chimire, precupeţi mândri, ceferişti şi tramvaişti.

Caii băteau nerăbdători din copite pe pietre. Intrară. Întâi naşul, care cunoştea pe neamţ, naşa, ajutând-o pe Lina să urce scările şi ginerele. Fotograful îi pofti pe scaune. Era străin, se vedea bine, abia înţelegeau ce spune, că vorbea repede şi peltic. Se învârtea în jurul brutarului, scoţând teancuri de poze, unele peste altele, să i le arate ca probă.

— Sepia, trei sferturi, negru, bust, în picioare, cu plopi, fără plopi, decor, fără decor.

Se uitară şi mireasa şi naşa şi Stere. Frumoase toate, în două culori, mai roşcate şi cenuşii. Naşul nu se mai tocmi la preţ şi-l întrebă pe cârciumar:

— Cum vrei, finule? Cu sau fără plopi?

— Cum o fi! Numai să semene.

Neamţul îi pândea pe sub ochelarii lui legaţi cu şnur negru. Întreba mereu:

— Sepia sau negru? Spate cu decor sau clasa întâia cu flori şi castel?

Tot brutarul răspunsese:

— Scump. Clasa întâia! O dată se însoară omul!

Fotograful dispăru apoi după o perdea, să-si pregătească sculele. Lina se mai însufleţi. Îşi drese părul sub coroana de lămâiţă şi întinse pliurile rochiei. Birjarul aduse luminările de la trăsură şi le rezemă de un perete.

Neamţul îi chemă, aşezându-i în faţa unei lăzi galbene, care avea un tub terminat cu o sticlă lucioasă. Îi potrivi cu mina lui, vorbind repede: la mijloc, Stere cu mireasa, ţinându-se de mână, iar în părţi naşa şi naşul, lângă făclii. Le spuse să nu mişte şi alergă la aparat, vârând capul într-un burduf de pânză, apoi îl scoase, le strigă să se strângă mai mult unul într-altul, aprinse un bec deasupra şi aduse un buchet de flori ceruite, aşezându-le în braţele miresei.

— Acum! Zise după aceea.

Căută cu mâna un şiret. Nuntaşii se uitară la gâtul cutiei. Rămaseră aşa, o clipă, încremeniţi. Auziră un ţăcănit şi fotograful le mulţumi. Pozele trebuiau să fie gata după opt zile. Brutarul a plătit şi s-au suit iar în trăsură.

Se însera. Din pomii înverziţi se împrăştia mirosul crud al frunzelor tinere. Caii tropăiau pe caldarâm. Birjarul strigă mulţimii care se înghesuia în drum să facă loc. Erau o grămadă pestriţă: femei în rochii de stambă, roşii, albastre, verzi; soldaţi cu moletiere kaki, negustori în haine de stofă ca ambra, cu pălării tari şi bastoane, olteni chiuind şi jucând în jurul unor fete sănătoase, îmbrăcate pe jumătate ca la ţară, râzând cu toţi dinţii şi veselindu-se că era ziua lor de sărbătoare.

Lina le simţi privirile curioase şi se lipi de umărul puternic al lui Stere. Birja o cotise spre mahalaua ceferiştilor. Vecinii toţi, în păr, la poartă. Se auzeau lăutarii cântând marşul de bun venit. Aglaia chiuia în curte:

— Zi, mă! Zi! Aşa! Aşa!

Caii se opriră. Mulţimea se îngloti spre trăsură, să-i vadă.

Când să coboare, mireasa îl zări pe Nicolae al ei. Se ascundea după nişte muieri. Avea privirea tristă şi pe obraji i se săpase o linie aspră, care-l făcea mai bătrân. I se păru mai frumos şi, o clipă, u veni să plângă.

Din spate, naşul îi apucă braţul şi o purtă peste pragul curţii, aducând-o în faţa lăutarilor. Se încinse jocul. Duduia curtea. Dogarul îşi chemase rudele de la Obor, o liotă de oameni cu copii şi cumnaţi, veniţi cu nevestele, firi iabraşe, se vedea bine, toţi meşteri, duşi pe la ospeţe, gătiţi, încălţaţi în cizme, cu feţele pline şi roşii, să le tai cu firul de aţă: finul Tache, un munte de om, cam zbanghiu la privire, cu a lui, o muiere puţină, roşcovană, ce bea binişor, la umăr cu bărbatul; cuscrul Vasile, rotar, voinic şi ăsta, văduv cu doi copii, de faţă; nenea Ghiţă Bâlcu, albit şi posomorit, care usca în duşmănie cănile, cu mare pricepere şi fără osteneală şi el cu soaţa, fina Smaranda, tăcută, cu ochii în toate părţile şi Cristea, rudă veche de-a soacrei, om în putere, aprig la vorbă, înverşunat la pahare.

Jucau tot pe vine, cu sticlele-n mâini. Se ciuceau, lovindu-si carâmbii, strigau către naşi şi trăgeau duşcă după duşcă, să-si facă curaj înainte de masă.

Femeile gospodăreau cu soacra la aşternutul tacâmurilor. Aduseseră lămpi pe care le spânzuraseră prin pomi şi legaseră câteva meşe puse cap la cap, acoperindu-le cu pânză. Scaune erau berechet. Stere cărase un butoi de vin şi naşul se îngrijise să-i spună de unde să târguiască nişte ţuică de-i plăcea lui, la damigene.

Se întuneca şi mesenii începură să se aşeze. Lăutarii se traseră mai într-o parte. Mireasa se aşeză în capătul mesei, cu naşul, socrii mari cu ginerele. Iar se întristase şi ofta din când în când. Avea ochii posomoriţi şi arunca privirile peste uluci, unde-l bănuia pe Nicolae. Curtea meşterului mirosea a flori de vişin şi vântul răsucea feţele de masă şi se pierdea peste străzile mahalalei. De afară, din stradă, se auzeau murmurele femeilor curioase, care priveau prin gard.

Începu ospăţul. Grigore şi cu Aglaia turnau în cănile lustruite. Oaspeţii nu se încurcau. Ciuguleau măslinele puse dinainte, ceapa tăiată felii, înotând în oţet, muşcau din pâinea coaptă bine şi înfulecau brânza albă şi grasă. Mâncare era, slavă Domnului!

Rudele dogarului se ridicau, cinsteau în sănătatea naşului, a miresei, a ginerelui şi a socrilor. Znovoşi ăştia, ştiau zicale de nuntă! Se ridică nea Ghiţă Bâlcu şi strigă cu o voce care se auzea până la Tarapana:

Ginerică, ginerică, Dac-o fi la o adică, Ia mireasa, pune-o jos şi sărut-o cu folos.

Nuntaşii bătură din palme, înveseliţi, până luă vorba finul Tache, ce avea şi el o gură de aur, dulce şi parşivă:

Fă aşa cum este bine, C-a mai fost unul ca tine:

Când a fost la o adică, Ea-i cerea şi el. Nimica!

Râsul gros al mesenilor acoperi stihurile celelalte. Lina, să intre în pământ de ruşine. Privea numai în farfurie.

Aduseră vinul. Rudele socrului tot nu terminaseră. Când şezu finul Tache, se ridică cuscrul Vasile, ca din partea miresei:

Poate să ştie fiecare:

Vreau să dorm pe-un pat mai tare.

Grigore se răsti la lăutari. Femeile cărau fripturile şi sosurile în farfurii lungi. Se ridicase şi soacra să dea o mână de ajutor. Stere asculta tăcut. Aburii băuturii începeau să-l cuprindă. Auzea viorile şi armonica şi o veselie neobişnuită îl făcea să se apropie de mireasă, să fie mai îndrăzneţ. Ciocni de câteva ori la rând cu Roşioară şi cu naşa. Farfuriile pline cu hartane rumene erau golite la repezeală. Gunoierul sorbi pe furiş câteva ulcele de vin, să se răcorească. Aglaia, cu ochii pe el, îi striga să aibă grijă de meseni. Se spetise cărând şi bău şi ea câteva rachiuri în bucătărie cu nevasta meşterului.

Din casa gospodarului ieşi în goană fina Smaranda, jucând cu o tavă lată de alpaca pe care zăcea un purcel rumenit, îmbălsămat în mirodenii şi foi late de salată verde, cu un pai galben, uscat între dinţii rânjiţi. Lăutarii o înconjurară repede, cântând ceva săltăreţ. Muierea se învârtea sprinten în jurul mesei, rotea friptura proaspătă şi frumos mirositoare pe sub nările rudelor lacome, ridica povara împodobită şi striga:

— Care dai banii pe el? Are ouă!

Alde Tache, ştiind jocul, scoase un pumn de bani şi vru să-l arunce pe tavă.

— Nu! Se răsuci femeia.

Vioriştii bătură cu arcuşurile în cutiile de lemn ale instrumentelor.

— Cine dă mai mult? Zise Ghiţă Bâlcu, fluturând o hârtie de o sută.

Smaranda ocolise masa o dată. Porcul rânjea încă între doi gogoşari roşii şi frunzele salatei. Mesenii se rugau, zăngăneau banii. Jocul ţinu şi a doua oară. Privirile erau pe naş. Brutarul se scotoci, puse un pumn de băncuţe pe masă şi două sute albastre. Muierea spre el bătea cu căpăţâna. Pe frunte i se ivise sudoarea. Chicotea:

— Hai, că-l dau! Cine pune mai mult?

Nu puse nimeni mai mult. Naşul apucă un cuţit şi o furculiţă. Lui îi era dat să guste primul din pulpa friptă ce mirosea bine. Tava îi fu aşezată în faţă. Fina Smaranda luă lacomă banii şi-i flutură deasupra mesei:

— Două sute de lei pentru zestrea miresei! Strigă în timp ce brutarul despica sârguincios carnea rumenă. Naşul îşi făcu porţie, apoi trecu nevestei restul, mulţumit de gustul purcelului.

Petrecerea abia începea. Ghiţă Bâlcu strigă la ţigani:

— Ia ziceţi, mă, Periniţa, să pupăm şi noi mireasa! Ce spui, ginerică?

Stere, ce să spună? Râdea cu socrul:

— Pupaţi-o, că acum o iau cu mine.

Baragladinele se făcură mai aproape de masă. Se încinse jocul. În frunte, sălta naşul pocnind din degete, după el, socrul şi ceilalţi, vecinii şi rudele lui. Se cutremura mahalaua de strigăte. La poartă, afară, cei nepoftiţi îşi dădeau coate. Pe Lina au luat-o pe sus, cântând:

Cine joacă Periniţa, Bădiţă, bădiţă, Să-ţi sărute guriţa, Bădiţă, bădiţă.

Era ca într-un vârtej. O ameţeală dulce u îngreuna privirile. Vedea curtea plină de pomi, nuntaşii aproape beţi jucând sălbatic în jurul ei, pe ginere roşu şi încălzit de vin, pe taică-su cu cravata lui lată de sărbătoare care atârna peste pântecele încins cu o curea, totul un cerc alb, mişcător. Aproape fără să ştie, trecea din braţe în braţe, simţea obrazurile aspre, aplecate peste faţa ei, mustăţile meşterilor gâdilând-o.

Brutarul făcea ocolul nevestelor cu o pernă în mână, jucând după măsurile cântecului şi, în cele din urmă, îngenunche în faţa miresei. Fata se aplecă şi-i întinse obrazul.

— Nu, se scutură naşul, dă-mi gura!

Împrejur răsunau râsetele mesenilor. Ea strânse dinţii şi el o muşcă de buze, cu poftă. Mirosea a mâncare şi a rachiu. Lina luă perna de jos şi, uluită, căută cu ochii un loc pe unde să scape din hora sălbatică. Aglaia îi făcu semn cu mâna să îngenunche în faţa lui Stere. Mirele, cu privirile pe ea, abia mişca picioarele. Se apropie şi i se aplecă în faţă. Când bărbatul o luă de subţiori, îşi lăsă capul pe umerii lui. Cârciumarul mormăi ceva şi o strânse în braţe.

Lăutarii o întoarseră. Se auzeau cocoşii. Socrul chemă ţiganii mai aproape.

— Ia cântaţi-mi, mă şi mie ceva de inimă albastră. Armonistul umflă burduful şi ascultă o clipă tactul ţambalului.

Unul dintre viorişti, rosti, întâi pe şoptite, apoi mai tare:

Mândro, subţirea în trup, Ce frumoasă te-ai făcut, Cu ochi negri de ochit, Cu gura de ceruit şi sprâncene de-amăgit.

Atât i-a trebuit dogarului. Era canonit rău de băutură. S-a tras şi brutarul lângă el şi le-a cerut să-i cânte Colo-n vii la Drăgăşani.

Guristul ştia oful naşului. Cu el petrecuse la toate nunţile. A luat-o uşor, cu vocea caldă:

Colo-n vii la Drăgăşani, Peste deal, la Merişani, Are neică, n-are bani, Bea şi mi se veseleşte, Că puicuţa îl iubeşte, Trece-un drum şi trece-o vale.

De e vin şi nu-s parale, Lasă repede zălog calul său cel pintenog şi la mândra în pridvor mi se-opreşte-ncetişor.

Socrul oftă alături, amintindu-si de tinereţe. Se uită peste pahare la nevasta bătrână şi-i veni un dor de beţie. Lăutarii cântau ce cântau şi întorceau ochii după fripturi. Li se uscase cerul gurii, că brutarul nu-i slăbea de loc:

— Ia zi-l şi p-ăla, Foaie verde trei smicele.

N-aveau ce face. Nu puteau să-l supere tocmai la masa unde cununa. Cânta armonistul, cânta ţambalagiul, guristul după ei:

Foaie verde trei smicele, Pe deasupra casei mele trece-un stol de rândunele.

Şi nu-i stol de rândunele, Alea-s dragostile mele, Care m-am iubit cu ele,.

Din tinereţele mele.

Când terminară, Aglaia le dădu câte un scaun, abia scoţându-i din mâinile naşului. Ţiganii se mai însufleţiră. Mestecară pulpanele de gâscă şi băură bine. Rudele dogarului strigau la ei:

— Balegă de oameni sunteţi, nu zdrângari! Cântaţi, ori vă bat cu prăjina!

Noroc cu muierea şi cu brutarul, care se apucă să vorbească. Se ridică de la locul lui, cu şervetul petrecut după gât, îşi trecu degetele prin mustăţi, îi privi pe fiecare în parte şi le aduse din cuvinte, cum ştia el, că mai vorbise la „Vox”, la o întrunire.

— Onorată masă! Spuse.

Rudele încremeniră cu furculiţele în mâini. Chiar neamurile socrului se potoliră din mestecat. Naşul zâmbi:

— Aceşti tineri, şi, când spun aşa, mă gândesc, care vrea să zică şi la noi, care am fost la fel, se unesc azi cu o verigă, ce-i va ţine strânşi şi iubitori tot restul de viaţă al lor.

Stere se apropia de mireasă, îi cuprinse umerii cu braţul şi ascultă mulţumit. Aglaiei îi jucau ochii în lacrimi. Şopti lui Grigore, pe care-l uitase Dumnezeu cu o sticlă în mână:

— Le-a ajutat Maica Domnului.

Lăutarii struniră coardele şi făcură repede pe arcuş: Mulţi ani trăiască.

— Dragostea, fiii mei, se adresă brutarul mirilor, este într-un cuvânt un aluat de unde iese pâini mai multe, adică cei de-o să-i faceţi, copiii voştri, pe care o să-i creşteţi şi o să-i vedeţi ca pe voi, adică la această sfântă taină, cum zicea părintele la biserică, unde vi s-amestecă sângele.

Nuntaşii bătură din palme, ridicând paharele. Dogarul spuse naşei:

— Dar bine le mai potriveşte!

— Aşa e el! Gâfâi ea, roşie de plăcere.

Vorbitorul apucă un pahar, gustă pe îndelete, mulţumi pentru aplauze şi reîncepu:

— Onorată masă! Eu una ştiu: fiica aceasta, aici de faţă – şi-o arătă pe Lina, care izbucni pe neaşteptate în plâns de ruşine – e născută din părinţi onorabili! Cine nu-l cunoaşte pe nea Marin Roşioară? Să îndrăznească cineva să spună o vorbă urâtă despre el! Este?

— Este! Strigară ceilalţi în cor.

Socrul plecă fericit capul lui alb.

— Nea Marin e mândria cartierului nostru! Noi ştim cât a muncit şi ce-a făcut, o luă naşul iar cu vorba, pentru ca să stea aici, cu noi, lângă fata lui, care azi o să-l lase şi o să se ducă la casa ei, Dumnezeu să-i ajute!

Soacra lacrimă pe umărul Aglaiei:

— Se duce fata mea, mi-o ia străinul!

— Lasă şi dumneata, îi şopti muierea, vezi că se uită lumea!

Naşul mai spuse:

— Căci, cetăţeni! Cine este această fată? Floarea lui nea Marin! Şi cine este ginerele, cel care de faţă cu dumneavoastră petrece? Cine sunt într-un cuvânt aceşti tineri ce s-au văzut în această casă, s-au plăcut şi s-au iubit?

Mireasa hohoti, nemaiputând să se ascundă.

— Tot eu am să vă răspund.

Şi se aruncă încălzit, cu palmele pe masă, îi privi pe rând pe meseni, drept în luminile ochilor, zvârlind vorbă după vorbă, din ce în ce mai repede, încântat tot mai mult de sine.

Când termină cu Lina, reteză cu degetele strânse, subţiindu-si o clipă gura:

— Pe fată o cunoaşteţi, dar ginerele?

Mai sorbi repede din paharul cu vin şi, mirându-se parcă el însuşi, aruncă aceste vorbe:

— Cine este el? El este un om de rând, un fieştecare, sau alegerea vecinului şi iubitului nostru prieten este cea mai nimerită?

Se opri cu ochii pe Ghiţă Bâlcu, care mesteca pe furiş o pulpă de gâscă. Acesta încremeni cu dumicatul în gât.

— Aşa e că nu ştiţi? Păi de unde să ştiţi? Se bucură naşul, şi, pe ocolite, cu vorbe alese, le spuse, lăudându-l pe mire că e negustor şi că ginerele cel mai nimerit pentru fata meşterului nu putea fi decât el, Stere.

Pe urmă o luă cu snoave, le mai încornora, le suci, nuntaşii mai apucau friptanele şi paharele, râdeau de vorbele lui şi-si spuneau:

— Ăsta e om al dracului, n-auzi cum le potriveşte de bine?

Vorbi după aceea şi socrul, pomenind de zestrea dată fiicei, de felul cum o crescuse, în frica lui Dumnezeu, gospodină şi harnică.

Aglaia îl trase pe Stere deoparte. Venise timpul să pregătească patul miresei.

— Gata, ginerică?

— Da.

— Acum să te văd! Şi făcu din ochi. Se ameţise puţin şi vorbea împleticit.

Cârciumarul ascultă chiuiturile mesenilor, încurcat şi obosit de vin. Femeia gunoierului îl învăţă cum să se poarte, cum s-o dezmierde, că era tânără şi nu trebuia s-o sperie.

— O iei binişor, pe departe. Îi mai ajuţi, o mai pupi, ea o să plângă, nu-i nimic, spune-i că de-acu a ta-i şi n-are ce să facă.

Şi râse iar cu înţeles.

— Oi şti eu! Tăie bărbatul.

Cumnatele dogarului chicoteau în casă, aşezând cearşafurile. Erau vreo trei sichimele de muieri, scundace, pricepute la de-alde-astea, trânteau pernele şi spuneau măscări.

În curte, lăutarii începuseră să cânte fără perdea:

Şi când mai venii o dată, Găsii uşa descuiată, Maică, mamă, ce mai fată!

Căci de la buric în jos, S-a văzut Târgu-Frumos!

Şi-n mijlocul târgului, Limba cocostârcului.

Naşul o luase pe Lina de mijloc şi-i şoptea glume deocheate. Roşioară bea, râzând de încurcătura ei. Cu o zi înainte, se gândea fata, ar fi umplut-o de sânge dacă ar fi auzit-o drăcuind şi acum îl lăsa pe străinul acela ameţit de vin să-i povestească lucruri cu două înţelesuri.

Se făcea că nu-l aude. Vinul o ameţise şi îi plăcea să asculte clămpănitul ţambalului, răsunetul lui trist şi adânc. Şi ar fi vrut să-l vadă pe Nicolae al ei, sărind gardurile cu o bâtă, să răstoarne mesele şi s-o fure de lângă ginere. Dar nu se întâmplă nimic. Vecinii se împrăştiaseră. Alături, vioriştii moţăiau. Rudele socrului strigau armonistului:

— Ziceţi, mă, cu suflet, că vă spargem diblele-n cap!

Ghiţă Bâlcu, aprins la fată, asudat tot, numai în cămaşă, juca sârbeşte pe pavajul curţii, înconjurâdu-si femeia, care pocnea din degete:

— Şi-aşa! Şi-aşa!

Cuscrul Vasile o răsucea pe soacră ca un titirez, lovea din călcâie şi striga răguşit:

— Hă-tu! Hă-tu!

Stere cântărea paharele în palmă, se mai uita la Lina şi nu-i venea s-o cheme. Parcă nu era acolo. Dacă nu l-ar fi zărit pe Grigore, care ajuta la aducerea farfuriilor, vesel şi aproape beat, s-ar fi simţit străin între oamenii aceia. De-abia aştepta să-si ia nevasta şi banii şi să plece la cârciuma lui. Mai bău câteva pahare, să-si facă curaj. Şi, puţin câte puţin, mândria îl cuprinse. Unde erau surorile lui, să-l vadă cum ajunsese, cu cine petrecea şi ce fel de fată luase? Viaţa i se schimba şi începea să simtă acest lucru.

Cumetrele spuseră tare că patul de nuntă e gata.

Sub ochii mesenilor, galbenă de spaimă, Lina se ridică, urmată de bărbat. Străbătură curtea pietruită printre lăutarii care o duseră acum pe Marşul miresei şi, în prag, fata se opri. Văzu feţele luminate de lămpi, înveselite de chef, resturile de mâncare în farfuriile murdare, lăutarii osteniţi, cântând din obişnuinţă şi simţi aerul rece al nopţii înfrigurând-o.

Stere îi întinse mâna peste prag şi o aşteptă. Avea palmele calde şi râdea stingherit. Soacra se strecură afară, plângând.

Bărbatul încuie uşa în urma ei, ca şi când ar fi fost de-al casei. Lina privi odaia. In mijloc, femeile aşternuseră masa lor rotundă cu un singur picior. Patul alb, lat şi înalt aştepta desfăcut. Lumina lămpii, cu abajur de porţelan albastru, avea o strălucire rece. Şifonierul şi dulapurile negre, care acopereau pereţii văruiţi, i se părură străine.

De afară se auzeau cântecele mesenilor. Se priviră în ochi pentru prima oară. Acum Stere nu i se păru atât de bătrân.

— Ţi-i frică? O întrebă el, şi-i luă mâna.

Ea nu-i răspunse. Aşteptă. Cârciumarul vorbea, îl simţi cum se apropie. Avea răsuflarea fierbinte şi ochii lui păreau prietenoşi. Îi fu frică şi în tot trupul i se urcă o amorţeală. Ar fi vrut să plângă, dar lacrimile nu mai veneau.

În curte, brutarul juca ţinând luminările de cununie în mâini. Flăcările lor tremurau, se stingeau aproape, clipind, apoi iar se însufleţeau.

— Aşa, naşule! Striga Aglaia. Zi! Zi!

Acesta sărea tot pe ciucite, îşi apleca burta, lanţul lat de la brâu sălta şi el, mustăţile i se ascuţiseră, înfiorate. Dogarul îi ţinea hangul, apoi rudele de la Obor, când pe vine, când cu palmele de pământ, chiuind de se stingeau lămpile. Intrară şi muierile în rând. Se încurcau în rochii, dar tot aprige. Năduşiseră şi nu se lăsau.

— Zi! Zi! Făcea nevasta gunoierului, ca apucată de streche.

Ţiganii, să fărâme sculele, nu alta. Unde-mi sucea armonistul burduful, îl aducea după şold, a apleca, îl desfăcea, făcându-l când lung, când grămadă, iar vioristul cu arcuşul se unduia peste vioară, ca şarpele, o lua lângă ureche, o ridica ascultând-o şi ţambalagiul abia se ţinea după ei.

Când terminară jocul, Stere ieşi râzând din odăi. Cam aprins la faţă, dar bucuros. Îl cercetară despre mireasă. El ceru un pahar şi cumetrele strigară în cor să se joace cearşaful.

Aglaia intră în casă şi o găsi pe Lina tremurând în pat. Mamă-sa o mângâia pe cap. O ajutară să se îmbrace, întrebând-o cu vorbe mieroase cum a fost.

Ea nu răspunse. Capul i se limpezise şi nu simţea decât o durere ascuţită între coapse. Îi era ruşine şi glasul peţitoarei o supăra. Ar fi vrut să rămână singură cu maică-sa, să plângă în voie. De afară o chemau vocile rudelor înfierbântate de vin.

A gunoierului ieşi cu aşternutul mototolit. Mesenii o primiră cu strigăte de bucurie sălbatică. Vioristul luă bucata de pânză în arcuş şi o juca deasupra capului. Femeile ţipau întărâtate de vederea sângelui care rămăsese în mijlocul cârpei ca un bujor.

— Zi! Zi! Se aruncă Aglaia spre lăutari.

Cobzarii apucară instrumentele din nou.

Spre ziuă, fina Smaranda aduse o găină vie, legată de un brad mic, ce se zbătea speriată, atârnând de picioarele legate. Cristea se repezi spre femeie cu un cinzec de rachiu în mână şi dezlegă pasărea căreia îi turnă băutura pe gât. O ţinu câteva clipe lângă el şi, când îi dădu drumul, făcu semn lăutarilor să-i cânte. Găina, beată, se clătina într-o parte şi-n alta, ca şi când ar fi jucat. Mesenii se tăvăleau de râs. Ghiţă Bâlcu bătea din palme, aşezat pe vine în faţa ei.

— Mai repede! Porunci ţiganilor.

Pasărea se mai zvârcoli de câteva ori, făcu o săritură în aer şi căzu lată în ţărână. Penele îi erau mânjite la coadă cu un sânge vesel. Fina Smaranda o culese şi o duse la-tăiat.

Apoi se strigară darurile. Grigore aşeză o masă într-o parte, iar Aglaia începu ocolul de la naş. Brutarul adusese o albie căptuşită cu tablă, o sobă de bucătărie şi mai scosese şi cinci site de lei, pe care le aşternuse în palma acesteia. Muierea le frecă de bărbie, a saftea. Hârtiile foşniră plăcut la urechea mirelui.

— Masă bogată! Strigă cocoşată din răsputeri. Ai mâncat, ai băut, eu banii ţi-i iau! De la naşul, să-l ţină Dumnezeu, că face pâine bună, o albie, o sobă de gătit şi cinci sute de lei.

— Să ne trăiască! Strigară rudele în cor.

Meşterii bătură din palme. Gunoierul trase darurile aproape, sub lumina lămpilor, să le vadă toată lumea şi să se îndemne.

— Masă pricopsită, făcu Aglaia, din partea finului Tache, aici de faţă, patru prosoape lucrate de mâna nevestei şi două sute de lei!

Ruda se sculă în picioare şi mulţumi pentru aplauze.

Muierea ajunse la cuscrul Vasile, îl ciupi de ureche, a întrebă pe şoptite ce dă şi strigă apoi:

— Alde Vasile dă o lampă şi o sută de lei! Ar fi dat mai mult, dar îi pleacă băiatul la armată!

— Să ne trăiască! Spuse socrul.

Lăutarii ciupiră coardele.

— Masă bogată! Trecu femeia la altul. Nenea Ghiţă Bâlcu dă un ceas deşteptător care cântă Valsul dimineţii şi o sută de lei, că-i meseriaş.

— Şi are de unde! Adăugă o rudă.

— Fina Smaranda, că-i văduvă, o sută de lei şi o faţă de masă, nea Cristea, negustor ce se află, dă o sută de lei şi un serviciu de porţolan!

Grigore sună ceştile cu unghia, ascultă clinchetul lor cristalin, mulţumit. Le aşeză apoi pe masă, una lângă alta, cu grijă. A lui striga mai departe:

— De la conu Ionel, prietenul socrului, cincizeci de lei! N-a mâncat, n-a băut, bani a trimes! Să ne trăiască!

— Mulţi ani trăiască! Strigau mesenii.

— Nenea Cristache Cuţu, de la Tramvaie, cincizeci de lei şi o oală de noapte smălţuită!

Muierea sună piesele de metal din ea şi o dădu lui Grigore.

— De la Stanică Cepeleag, şaptezeci de lei, o cămaşă de noapte şi şase tacâmuri. Ar fi dat mai mult, dar a plătit trenul de la Roşiori!

La urmă, socrul aduse şi banii. Intrară în casă şi statură pe pat. Unul la un capăt, altul la celălalt. Dogarul se răsti la femeia lui:

— Tu du-te afară, acum e treabă de bărbaţi!

Muierea ieşi. Lucrurile de zestre ramaseră între ei. Câteva căzură pe preşuri, la picioare. Bătrânul numără rar, cu luare aminte. Damful băuturii se risipise. Stere privea grămada de bani. De afară se auziră cocoşii. Nuntaşii începură să plece. Caii trăsurilor venite să-i ia tropăiau la poartă. Nevestele îşi cărau bărbaţii până la scara droştilor. Meşterii erau ţepeni de băutură. Horăiau de-a-n picioarele, doborâţi şi galbeni. Cum cădeau pe pernele de catifea, aşa înlemneau, cu mâinile adunate pe piept, osteniţi. Femeile strigau la birjari şi trăsurile porneau în goană spre Griviţa.

Soarele sclipi în geamurile aburite. Florile vişinilor se împurpurau. Socrul ieşi în prag şi îşi chemă nevasta:

— Adu o sticlă de rachiu, muiere, să ciocnesc cu băiatul! Cheam-o şi pe Lina, să-si strângă ce mai are pe aici, că pleacă de la casa mea!

Soacra le aduse ţuica, o puse pe masă şi ieşi bocind.

Mireasa şedea lângă naş, privind peste ulucile umezite. Brutarul, beat, cânta cu glas stins la urechea vioristului, care-l ţinea din arcuş:

Mario, la nunta ta.

Ofta rar şi striga lui Ghiţă Bâlcu, care se prăbuşise cu capul pe masă:

— Cumetre, am iubit şi eu la viaţa mea una, of! Şi-i venea să plângă.

Apucă un pahar şi-l muşcă în margine cu dinţii lui puternici. Sticla se sparse şi-i însângeră buza. Naşa sări cu gura pe el:

— Te-ai îmbătat, Ghiţişor!

Masa se mai rărise. Zestrea mirilor creştea. Aglaia tot mai striga pe rând numele unora. Se mai oprea la câte unul:

— Masă bogată! Nae Dragavei, aici de faţă, picior de nun, o sută de lei şi un servici de tort!

Iar îşi arunca ochii împrejur.

— Ce mai daţi? Adăuga către cei zgârciţi.

— Sănătate, că-i mai bună ca toate! Răspundeau unii.

Spre răsărit, prin crengile vişinilor, răzbea lumina tulbure a zorilor. Lina se aşeză pe un scaun lângă ginere care ieşise între timp şi asculta glumele mesenilor. Văzu urmele umede de pahare pe feţele de masă şi o învălui tristeţea. Totul i se păru murdar, cerul ca o leşie, zidurile casei, lămpile unsuroase care ardeau în pomi.

Roşioară îi făcu semn lui Stere. Acesta se ridică şi intrară în casă din nou. Soacra aşeza rufele pe pat, le păturea una peste alta şi ofta. Le dădu în primire mirelui.

— Uite, maică: şase cearşafuri, şase feţe de pernă, saltea de lână, perdele, preşuri, batiste, bluzele fetii, fotele, hainele, pantofii, ciorapii, două feţe de masă, tot.

Dogarul avea o faţă veselă de om uşurat. Adăugă şi el:

— Eu sunt om cinstit, ceea ce am zis, fac!

Dădea, scăpa. Soacra se uita cu duşmănie la străin. Ea, ca femeile, se gândea la lucruri, că erau făcute cu greutate şi veneticul le punea pe spinare şi le ducea, cu fată cu tot, la casa lui.

Cârciumarul le numără şi le aşeză deoparte.

— Bun! Mormăia. Simţea că e bucuros.

Bărbatul se uită la vinul rămas, apoi la mireasă. Era frumoasă Lina, aşa palidă, cu buzele supte şi albe, privind cerul limpezit. Ea se ridică fără o vorbă, deschise uşa şi privi zestrea strânsă, grămadă, în mijlocul odăii. Căută prin rafturile şifonierului, dar ele erau goale, miroseau numai a levănţică. Pe lemnele lustruite alergau speriaţi câţiva gândaci. Închise uşile grele şi se uită peste prag la cei doi bărbaţi care goleau paharele de rachiu, împăcaţi.

— E munca mea, agoniseală grea, spunea meşterul, dar nu-mi pare rău. Să vă dea Dumnezeu bine şi s-aveţi noroc să înmulţiţi ce v-am dat!

Vorbele socrului îi mergeau la inimă lui Stere. Strânse banii, îi cântări o clipă în mână şi-i ascunse în haină.

— Nici o grijă, dădu şi el cu gura, eu nu sunt orice ciuruc. Unde bag banul, iese ban.

Soacra le mai turnă în pahare. Se amestecă şi ea în vorbă:

— Că şi fata noastră, Sterică maică, e dobă de carte! Şi să te porţi omeneşte cu ea, să n-o baţi, să n-o înjuri! E trăită bine, de, o să mai plângă o zi, două, că e greu la început prin străini, dar o să-i treacă.

Lina nu-i mai ascultă. Se rezemase de pervazul ferestrei şi privea curtea goală. Vântul scutura florile pomilor pe lemnul murdar al meselor. Pe scaune cucăeau lăutarii şi cumătra Aglaia se îmbătase la urmă şi de-abia o sculă Stere, să meargă înainte, la ei, în groapă, să-i facă patul, că venea cu femeia.

Guristul, negru de oboseală, spunea la urechea naşului:

Unde naiba o dormi? Unde-o fi, unde-o iubi? Unde-o fi, unde-o fi? Unde-o fi, unde-o-nopta? Pe ce braţe s-o culca? Ce guriţ-o săruta? Ce sân alb o dezmierda?

Ţambalagiul bătea tactul cu ochii închişi, în somn. Instrumentul cânta singur:

Ţânc, ţânc, ţânc, ţânc.

Bărbia îi cădea pe piept şi tresărea speriat, deodată, lovind mai repede în coarde. Apoi iar îl pirotea somnul. Numai degetele nu i se odihneau.

Linei îi veni să râdă. Lăsă perdeaua să cadă. Taică-său băgă rufele şi darurile într-o ladă, pe care o cară cu Stere şi cu Grigore până la spatele unei droşti. Soba naşului fu pusă deasupra, cu picioarele de tablă în sus, să nu se turtească, lângă albia aşezată cu grijă de gunoier.

Era vremea să plece. În curte, brutarul se răstea la lăutar:

— Ce, mă, voi dormiţi? Cântaţi marşul de plecare, că se duce mireasa!

Ţiganii se dezmeticiră. Lina, însoţită de maică-sa, călca stingherită lângă Stere, care o aştepta, vorbind cu naşul. Acesta îi opri la masă, să soarbă cu el o ciorbă de potroace, acră foc, gătită de soacră la repezeală, să-l scoale din osteneală, că era făcut zmeu şi abia îşi mai ţinea ochii deschişi.

Se aşezară, gustară mâncarea şi lăutarii le mai ziseră una de plecare, spre bucuria brutarului, care se însufleţea, dres de borş şi de arcuş.

La urmă ginerele pupă mâna socrului, a naşului şi a naşei. Nevasta meşterului mergea cu ei, plângând. La poartă îl văzură pe cumătrul Ghiţă Bâlcu între doi gealaţi de birjari, ţinut de subţiori, căznindu-se să se urce în trăsură. Oamenii asudaseră şi nu dovedeau. De-abia l-au aşezat pe pernele droştii, care se lăsase de atâta greutate. Era roşu şi cânta în gura mare:

Taci, mireaso, nu mai plânge.

Nevasta îl descheie pe la baiere, să nu se înăbuşe. Surugiii dădură bice cailor şi trăsura abia se urni.

Lina privi încă o dată pomii de care mai spânzurau lămpile aprinse. Parcă nu s-ar mai fi întors niciodată în casa părinţilor. Abia îşi stăpâni lacrimile. I se părea că în locul inimii avea o piatră grea. Se urcă lângă mire şi nu mai privi la vecinii strânşi lângă gard. Ţiganii cântau în curte un marş săltăreţ. Naşul, corcofelit, juca de mână cu finul Tache, ţinând câte un sifon în dinţi.

— Şi-aşa! Şi-aşa!

Dogarul le făcu un semn scurt cu mâna. Caii smuciră hamurile şi trăsura se depărta. Ulucile se pierdură în urmă. Lina nu se mai uită înapoi. Simţi mâna cârciumarului cum îi cuprindea umerii şi o auzi pe maică-sa din spate:

— Ţi-e frig?

— Nu, răspunse în silă.

Văzu locul pustiu şi întins. Pânza întunecată şi rară a salcâmilor tremura în vântul dimineţii. Auzi foşnetul frunzelor şi simţi mirosul dulce al florilor. Cuţarida, verde, pună de buruieni, strălucea în lumina soarelui.

Trăsura se opri în faţa dughenei. Lina nu spuse nimic. Birjarul cară lada cu Grigore. Aştepta bacşişul şi cârciumarul îi dădu câteva piese. Aglaia vorbea cu soacra. Droşca întoarse şi plecă înapoi, hurducăind. Rămăseseră în faţa gardului spălat de ploi. Stere deschise larg poarta şi spuse:

— Asta-i cârciuma mea!

Se opri să răsufle. Soarele îl învăluia. Avea o faţă dreaptă şi bărbia aruncată înainte, ca şi când ar fi voit să arate mereu ceva. Era vesel şi mândru. Peste umerii lui, femeia zări fereastra întunecată a prăvăliei. Pereţii de scânduri ţineau o vineţeală umedă şi geamurile murdare de praf ascundeau restul. Soacra zise încet:

— Uf, unde-ai nimerit, fata mamii!

Peste acoperişul repede, acoperit cu carton, zburau brabeţi graşi, scuturându-si penele.

Muierea gunoierului o luă de mână şi o trecu pragul.

— Bine ai venit la noi! Spuse.

Înăuntru era rece şi mirosea a vin oţetit. Lina văzu odăile, scaunele, patul de şipci şi duşumelele goale. Pe un raft, deasupra, ardea o lampă.

Prin ferestrele mucegăite, zări gunoierii care descărcau un camion.

Se aşeză pe o margine tare, netezind cearşaful aspru de americă.

Aglaia spunea:

— La noi e cam strâmt! Dar aşa e la început, până vă faceţi casă ca lumea, că d-aia v-aţi luat! Ce zici, domnu Stere?

— Ne-om face! Casă de zid, înaltă, sănătoasă! Nu-i aşa, nevastă? Adăugă.

Îi zicea pentru prima oară astfel. Ea era cam speriată şi mâhnită, ca orice om care schimbă locul unde s-a pomenit. O trecea iar plânsul. Cocoşată îl fericea pe negustor:

— Norocos eşti! Luaşi zestre, dar ce mai fată!

Stere şezu cu ele până la prânz. Nu se dezlipea de lângă Lina. Soacra şi nevasta şefului deretecau prin odăi, aşezau lucrurile aduse şi parcă dugheana începea să se schimbe. După ce mâncară împreună, cârciumarul luă o damigeana de ţuică şi porni la gunoieri, să se cinstească cu ei.

Femeile spălară vasele, măturară, aşezară clondirele şi întinseră hârtii pe rafturi. Cea tânără tăcea posomorită. Ar fi vrut să fugă cu maică-sa acasă, să se roage de dogar s-o lase să rămână toată viaţa lângă ei. Aglaia vorbea, vorbea, povestind de-ale sale, din tinereţe. Văzând că fata n-o ascultă, se opri şi întrebă cu milă:

— Ce ai? Parcă nu ţi-e-n voie!

— Las-o şi dumneata! Zise soacra.

— Nu te speria, îi făcu muierea curaj, nu-i om rău, ai să vezi. Ţi-e dor de ălălalt?

Lina nu răspunse.

— Ce să-i faci? Parcă cine n-a pătimit? Dacă te-ai lua după inimă! Mie crezi că mi-a plăcut Grigore la început? Ce, eram ca acuma? De muncă m-am făcut aşa. Eh, ce mai femeie am fost la viaţa mea! Mai pe urmă m-am deprins. Totul e să ţie de casă, să fie la locul lui, să-si vadă de treabă, să nu fie curvar şi să plece după altele, că atunci e greu! Aşa-l apucase pe-al meu într-o vară. Îi picase cu tronc una dup-în Grant. Eu îl vedeam că nu mai e în apele lui. „Ce-ai, mă Grigore?” îl întrebam. El, nimic. Numai mă înjura. Pân-am aflat. „A, asta-i buba? Mi-am zis. Lasă!” M-am ţinut de capul lui, m-a bătut, eu, de loc! Dar l-am întors. I-am făcut ce i-am făcut, uite-l, e tot cu mine şi suntem bătrâni amândoi.

Fata dogarului asculta. Aglaia se aşeză pe un scaun.

— Pe domnu Stere îl ştiu de când a picat aici; la noi a tras întâi. A venit cu mâna goală. Tot cu munca. E pus pe ajuns, ascultă la mine. Te uiţi ca locul e cam pustiu, nu-i nimic! Într-un an, doi se face şi aici mahala. Primăria vinde locuri încoace.

Se ridică şi căută sticlele de rachiu. Destupă una şi umplu trei ceşti ascunse prin rafturile cârciumii.

— Ia luaţi. Băutura e bună, te mai înveseleşte.

Şi goli păhăruţul ei. Soacra şi Lina nu se îndemnau.

De afară se auzeau glasurile gunoierilor. Mirosea a iarbă proaspătă şi soarele sclipea încă în geamurile murdare. Aglaia tot mai trăncănea. Lina o privi ostenită. Avea o fată slabă şi oacheşă, uscată de vânt, numai ochii vii, negri şi mici jucau tot timpul sub nişte sprâncene dese, ascuţite. Gura ei ca o pungă se deschidea şi se închidea fără încetare. Când râdea, i se vedeau dinţii rari, pe care muierea îi ascundea cu un bariz ce-i ţinea capul înfăşurat. Viţe cenuşii de păr îi scăpau de sub legătura prost făcută şi-i cădeau peste obraz. Şi le îndrepta repede, mai se bătea cu palmele ei osoase pe genunchii ascunşi sub o fustă neagră, largă şi încreţită.

— Numai să ai grijă de el, spunea, e cam pădureţ şi mă uit la tine, maică, biserică de fată eşti. E zgârcit, dă-l pe brazdă, învaţă-l cu o mâncare bună, cu o cămaşă ca lumea pe el. De-astea nu prea ştie, a fost crescut greu. Altfel, pâinea lui Dumnezeu. O să vezi dumneata ce fel de om ai luat.

Şi-a mai turnat rachiu, l-a sorbit cu ochii ascuţiţi de plăcere şi şi-a şters gura cu coltul barizului. A băut şi maică-sa, a gustat şi ea în cele din urmă. Până seara, au mai pus tara la cale. Cocoşată a povăţuit-o ce să facă după cele ce se întâmplaseră, lucruri de-ale lor, femeieşti.

Stere tot mai chefuia cu Grigore şi gunoierii. Goliseră damigeana şi începuseră să vorbească mai tare. Au pus de mâncare. Odăile se luminaseră. Au dat să-l cheme pe cârciumar, dar a gunoierului le-a spus:

— Pe bărbat să-l laşi în banii lui când e la petrecere. Eu ştiu de la al meu. Mă calcă în picioare dacă mă amestec când e la un pahar.

Cerul coclise. Mirosea a gunoi ars. Grigore aprinsese un foc înăbuşit. Limbile lui izbucneau din când în când şi aruncau scântei. Auziră pasul bărbatului.

— Păi eu mă duc, zise Aglaia.

Stere fluiera. Intră închizând uşa. Femeile simţiră mirosul de ţuică. Bărbatul se ţinea drept. Se aşeză lângă Lina. Soacra se ridică şi spuse că pleacă. Cârciumarul o rugă să mai rămână să mănânce cu ei, dar ea nu voi. O sărută pe Lina şi o ţinu multă vreme la piept, umezindu-i obrazul cu lacrimi.

— Să fii cuminte, fata maichii. S-asculţi. Mâine am să vin cu taică-tu pe aici, să-mi spui dacă nu ţi-a fost urât.

Negustorul o duse până aproape de casă, peste maidan, ferind-o de câini.

Când se întoarse, nevasta aşezase masa. Mâncară amândoi, în tăcere. Când terminară, el întrebă:

— Ţi-e somn?

— Nu. O să mă mai uit afară.

Stere tăcu mâhnit. O auzi cum trece. Rochia ei foşnea. Se descălţă. Căută ligheanul şi-l umplu cu apă. Îşi muie picioarele, oftând uşurat, îl strânseseră pantofii şi baia rece îl liniştea. De afară se auzea vocea lui Grigore.

Era bine. Se gândi la tot ce i se întâmplase de la venirea lui în Cuţarida şi se apucă să numere banii strânşi la nuntă. Puse miile una peste alta, adună sutele de metal într-un săculeţe de pânză, sugrumându-l la gură, ridică perna şi acoperi totul. Stinse apoi lampa şi îşi aşteptă înfrigurat nevasta, speriat că n-o să mai vină. Îi trecu o clipă prin gând că ea a plecat peste maidan. Se uită afară.

Lina şedea rezemată de scânduri, privind cerul. Trecu o ceată de câini, muşcându-se şi lătrând. Ea îi auzi multă vreme, fugind peste mahalalele vecine. Pământul sclipea şters. Spre marginile gropii se ivi o linie albicioasă, întortocheată şi lungă. Plânse adânc, în tăcere, din tot sufletul, ca un om singur, pierdut de ai săi, părăsit pentru totdeauna şi, când i se uscară lacrimile, intră, uitând uşa dată de perete.

Se auzeau greierii, ţârâind tare şi ascuţit.

Femeia se aşeză pe marginea patului, obosită. Stere îi simţi mâna pe cearşaf. Nu spunea nimic, ca şi când n-ar fi fost acolo.

Iepe de şişic.

Vara pleca. Groapa era adâncă şi verde. Vântul culcase ierburile sălbatice. Frunza măselariţei începea să îngălbenească. Gheorghe ştia răcoarea asta care-i înfiora pielea şi cerul ostenit, stins, cu lungi scame fumurii. Şobolanii ieşiseră din găurile lor şi mişunau înfriguraţi, târându-se după urmele sărace ale soarelui. Hoţul scuipa în silă. Erau mari, graşi, cenuşii ca fierul, cu cozile năpârlite.

Alături, pungaşii suceau babaroasele. Stăpânul mesteca zarurile în pumnul lui mare şi negru şi privea întunecat pământul bătătorit cu palmele.

— Doi-doi! Spuse Oacă şi-si trecu mâneca zdrenţuită pe sub nas. Ceilalţi fumau pe vine împrejur, aşteptându-si rândul.

— Pâră-n coadă!

— Şase-cinci. Mormăi Nicu-Piele, aruncând în ţărână un chiştoc uscat.

Sandu zvârli un ban de doi lei şi se mai căută în fundul nădragilor. Fruntea i se brobonase de sudoare. Îşi mişca repede spatele ca de mâncărime şi se uita drept în ochii lui Bozoncea. Acesta apucă oasele îngălbenite şi tocite pe margini. Între picioarele caramangiilor se strânseseră o grămadă de piese de aramă, la care trăgeau cu coada ochiului toţi. Gheorghe se ridică dându-l la o parte pe ucenic:

— Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!

Sub malul surpat, vântuI obosea. Se auzea numai fâşâitul aglicei culcate de furia lui şi pe faţa bălţii se vedeau valuri mici, zbuciumându-se.

Stăpânul desfăcu pumnul şi zarurile căzură.

— Parâ-ndărăt!

— Ce vine.

— Şase-şase.

— Perechi! Mai spuse unul şi mâna norocosului strânse paralele cu praf cu tot.

Mână-mică se aşeză de-a binelea. Bozoncea abia atunci râse, icnind:

— V-am curăţat, puişorilor.

Şi se scutură pe fundul pantalonilor.

Seara cădea repede. Urmele soarelui se şterseseră. Gunoiul luneca tăcut, surd, aşezându-se mai jos în straturi.

Hoţii se adunară. Erau cinci. Patru caiafe şi ucenicul. Tunşi, cu chipuri negre, tăiaţi în obraz. Gheorghe aprinse un foc de vreascuri. Flăcările se târâră o clipă la picioarele lor desculţe şi pâlpâiră.

— Tu eşti Paraschiv? Fl întrebă pe cel tânăr Bozoncea.

— Eu, se băgă el mai în sufletul pungaşilor.

Hubăhil îl măsură dintr-o ochire. Ucenicul avea un trup subţire de fată mare şi o privire ascuţită, ageră.

— De zulit, ai mai zulit la viaţa ta? Se amestecă şi Oacă, suflându-si nasul.

— Da.

— O fi găinar d-ăia de ciordeşte corcoviţe şi le mănâncă fofeaza. Aruncă în batjocură Sandu-Mănă-mică şi-i scuipă între picioare.

Cel tânăr nu-l privi. Gheorghe îl trase deoparte.

— Nu-i băga-n seamă, bijboc, fac pe şmecherii, au uitat când au venit în gaşcă. Nu ştiau nici să umble.

Paraschiv auzi groapa. Locul era tainic. Cerul de deasupra se încenuşa. Îi fu frică de haidamacii ce-l preţuiau din priviri, hoţi bătrâni toţi, duşi pe la puşcării. Tăiaseră sare la viaţa lor şi luaseră oameni în cuţit.

Lumina apusului se stingea în apa bălţii. Flăcările uşoare, roşcate ale focului jucau în unda ei verde. Spre margini, acolo unde rămânea numai un noroi pierdut, subţire, cu o iarbă deasă şi întunecată, fiartă în dogorile verii, alunecau într-o parte şi-o alta cutii de tablă ruginite, scufundate în clisa vânătă. Peste capul lor trecură muştele, o pânză de bâzani, albaştri şi graşi cât greierii. Aerul suna sub lamele aripilor.

— Cu suriul ştii să dai? Mai întrebă Stăpânul cu glas răguşit şi o clipă cercelul de argint, legat cu aţă roşie de ureche, sclipi în lumina focului.

Avea nişte ochi mohorâţi şi blânzi, mai negri şi mai adânci. Era spătos şi pe obrazul muncit, stâlcit în bătăi, nu se citea nimic. Mişca greu palmele mari şi cu degetele îşi aruncă mai spre ceafă şapca unsuroasă. Când se urnea, în buzunarele largi îi sunau creiţarii câştigaţi la barbut. În picioare purta pantofi în două culori: alb şi roşu, legaţi cu şireturi de piele, ca orice staroste de hoţi.

Paraschiv scoase de sub brâul de piele un şiş lung, Cu lama ascuţită, îndoit la vârf.

— Doi am tăiat cu el în Mandravelă! Spuse cu glas subţire. Am lucrat cu Mafoame, ăl de dădea găuri în Calea Rahovei.

Nicu-Piele apucă uşor cuţitul, îl întoarse şi pe-o parte şi pe alta, îi trecu lama de oţel pe limbă şi clipi din ochi, strâmbându-se:

— Mişto cosor, să n-am spor! De unde l-ai pescuit? Oi fi neam de caramangiu şi-ai moştenit sculă bună.

Focul pâlpâia la picioarele lor, gata să se stingă. Gheorghe mai aruncă un pumn de talaş şi lumina crescu. Cerul bolovănos aluneca tăcut peste malurile sălbatice. Culoarea lui se întunecase spre margini şi ucenicul văzu primele stele. Mirosea a bălegar încins şi se gândi că pe undeva pe aproape trebuie să fie vreo herghelie. Smulse o mână de iarbă afinată şi simţi în palme sucul ei lipicios. Pungaşii nu mai spuneau nimic.

Stătuse şi vântul. Rar se mai auzea pipirigul lovindu-si tulpinile la cea mai mică adiere.

În cele din urmă, Bozoncea îl întrebă pe Oacă:

— Mă, pământ de flori, zici că neică l-a adus?

— Da, spuse acesta şi se aşeză pe vine lângă focul cel mic.

— Să nu fie vânzare, că pe toţi vă tai cu mânuşiţa mea. Mi s-a urât cu pârnaia.

— Nici o grijă, Stăpâne, adăugă Gheorghe, e de-al nostru, uită-te la cazmaua lui, mmă de şuţ, nici vorbă. Îl iau în garanţie, să-l învăţ, că-i tânăr şi-al dracului, pisică, nu altceva. Este, bă guguştuc?

Paraschiv râse şi-i privi pe fiecare. Îi plăceau ochii bătrânului, care-l bătu pe umăr:

— Al meu eşti, pută!

— Al dumitale, îngădui ucenicul.

— O să te punem la probe, la noapte; să te vedem.

— Ştii să mangleşti cai? Gloabe? Aruncă Mână-mică.

— Fac orice.

— Bine, încheie hubărul şi strigă lui Nicu-Piele: Pune mămăliga aia la fiert şi adu drojdia să ciocnim cu bidiviul!

Nicu cară un săculeţe plin cu mălai şi un ceaun, pitite în mărăcini. Le aşternu în faţa lor. Oacă plecă după apă. Alerga aplecat într-o parte şi trupul lui scund se mistui repede în întunericul abia lăsat.

— Da neamuri ai? Mai cercetă Bozoncea.

— Nu, zise ucenicul. M-a făcut mama de fată şi a murit de oftică. Mai mult nea Florea m-a ţinut din pomană. Fur de când mă ştiu.

— Eşti de-ai noştri, necăjit, vai de vieţişoara ta. se mili Sandu.

Nicu-Piele aşternu nişte pirostrii afumate pe pământul tare, deasupra focului. Sosi şi Oacă cu un bidon plin, deşertându-l în ceaun. Gheorghe aruncă un pumn de talaş peste flăcări.

Vântul se iscă iar. Se încorda în trestiile înalte şi drepte, care sunau ca un ţambal.

— Vine toamna! Suspină unul.

— Ne strânge, s-a dus binele.

Paraschiv auzi glasul bătrânului, domol şi cald. Gheorghe turnă mălaiul şi începu să mestece mămăliga. Un miros bun se răspândi împrejur. Oacă urcă sub malul scobit, să mai aducă ceva. În mâna lui Bozoncea străluci o sticlă albă, lunguiaţă. Ucenicul îl văzu cum soarbe cu sete, dând-o peste cap. Beregata lui arsă de soare se smucea repede şi cămaşa subţire de mătase roşie i se desfăcuse la piept, lăsând dezgolită pielea păroasă, plină de tatuaje.

Apoi rachiul trecu din mână în mână. Nicu-Piele bău de-a-n picioarelea, răscrăcărat peste umbrele focului. Era înalt cât malul, numai oase şi când lăsă mâna în jos, ceilalţi văzură sticla golită pe jumătate.

— Ăsta are înghiţitura mare, spuse într-o doară Mână-mică. Gheorghe nu bău.

— Ia, Treâhţă, îl îndemnă starostele, ia, că n-o să-ţi cadă dinţii. Codoşul dădu din umeri şi răsturnă mămăliga fierbinte pe un fund de lemn. Sandu aruncă deasupra un strat de brânză frământată cu mâna. Palmele hoţilor apucară câte o bucată. Îi lăsară şi noului-venit. Un strat de drojdie pe fund şi o bucată caldă de mămăligă, din care ieşeau aburii.

— Potoleşte, nenică! Îl îndemnă ăl bătrân. Aşa mămăligă nici la mă-ta n-ai halit. Să-ţi baţi copiii!

Lui Paraschiv îi era foame. Înghiţi cu lăcomie şi aşteptă să isprăvească şi ceilalţi.

— Bună?

— Bună.

— Ţine de cald?

— Ţine.

— Pâine pe blană!

Peste groapă căzuse o podoabă de noapte, albastră şi rece. Ucenicul auzi iarba foşnind. Lingă el lipăia Sandu, aducând sub braţe doi pepeni lunguieţi şi grei.

— Ia desertul, neamule, spuse, aşternându-i pe pământ. Stăpânul îi despică dibaci şi miezul roşu, plin de seminţe, fu îmbucat cu lăcomie.

— Îţi place la noi? Întrebă Piele rânjind.

— Îmi place, râse şi tânărul.

Paraschiv adulmecă locul şi nu-i mai ascultă. Îl aştepta pe Florea şi acesta nu mai venea. Focul abia se vedea. Bătrânul îl înteţi cu buruieni uscate şi un fum gros se răspândi împrejur. Pungaşii se apucaseră iar de barbut. Oacă, cel mai mic, şedea deoparte, că se curăţase şi ronţăia seminţe. Lângă flăcări, bătătoriră pământul cu palmele şi Bozoncea scoase zarurile.

De data aceasta, meşter se dovedi codoşul. Scuipă şi-si făcu semnul crucii, că era bisericos. Babaroasele cădeau clănţănind în praf. Hoţii priveau cu ochii aprinşi norocul.

— Şanu-Brăila! Spuse unul.

— Perechi! Mârâi alături Piele.

Bozoncea strânse oasele, râse cu toată gura lui frumoasă de i se văzură dinţii albi şi puternici; ascultă la ureche sunetul lor dulce şi tainic şi le zvârli.

— Doi-una! Zise după aceea supărat.

Aruncă şi Piele.

— Băiete! Îl opri Sandu şi se răsti la el: Bă, nu jucăm arşice, nu le dă-n paguba noastră.

Golanul le mai răsuci odată.

— Până-n coadă!

— Trei-trei.

Jocul se îndârjea. Se apropie şi ucenicul. Şeful îi spuse, văzându-l jinduit:

— Tu nu te-arunci? Ori n-ai marafeţi?

— Ba am.

Îi făcură loc. Gheorghe strânse leii de aramă şi-i aruncă în fundul nădragilor. Oacă îşi perpelea nepăsător tălpile la para focului Prin genunchii sparţi ai pantalonilor soldăţeşti i se vedea pielea negricioasă. Dogoarea plăcută îi făcea somn. Începu să cânte ca să-si sperie lenea:

Foaie verde trei spanace, Fă-mă, Doamne, ce moi face, Fă-mă raza stelelor, Deasupra cazărmilor, Ia patagda, patagda, patagda.

Mai scuipă două seminţe şi o luă de jos, cu o voce dulce:

Şi-o să vorbesc cu colindul.

Să nu-mi bată mititelul, Să nu-l puie de plantoane, Că e mititel şi-adoarme, Să nu-l puie înainte, Că e mic şi fără minte, Prăpădeşte gloanţe multe, Ia patagda, patagda, patagda.

Lângă el pe peticul bătătorit se adunau piesele de doi lei, grămadă. Paraschiv avea mână bună. Luase de trei ori şi ăl bătrân se uită la el pe sub sprâncene:

— Ai fermece-n labă, le potriveşti, ai?

Aruncară de câte două ori. Bozoncea pierdea şi fuma oţărât, trăgând fumuri dese pe nas, dintr-o Mărăşească.

Până spre ziuă, tot Gheorghe îi lăsă lefteri. Oacă adormise lângă ei şi se zbuciuma în vise. Florea tot nu mai venea să le vândă pontul.

În noaptea aia l-au cercetat pe Paraschiv dacă i s-a urii cu binele, dacă auzise de poliţie şi de om mort, dacă se pricepea să taie un buzunar fără să-l simtă nici Dumnezeu cu îngerii lui din cer, dacă a văzut sânge şi dacă e mut ca mormântul?

Vorbea mai mult Sandu, că ceilalţi cucăiau de somn. La urmă, şutul a început să se laude că o să-l înveţe meserie, să ţină minte, că el, Mână-mică, i-a dibăcit ce-i aia furat şi câte altele, de nu se mai oprea.

Dar cine să-l ştie pe ucenic, ce zăcea în el şi ce făcuse la viaţa lui? Cel tânăr îşi spuse: „Staţi voi numai oleacă să v-arăt eu, m-oti crede vreun husăn, ai?” Şi râse uşor pe sub mustaţa bălană, care-i umbrea buzele subţiri.

Când se lumină veni şi Florea, năduşit şi supărat, spunându-le că abia noaptea viitoare or să aibă de lucru.

— Ai scăpat, uşchitule, spuse Oacă, încă buimac de somn, da te-om vedea noi.

Se întinseră apoi liniştiţi sub mal, unde era mai adăpost de frigul dimineţii. O ceaţă albă se lăsase peste pământul uscat. Sus, la rampa de gunoaie, ardea un felinar unsuros. Se auziră lătrături de câini depărtate şi pe malul înalt se iviră primii gunoieri, care deşertară resturile oraşului zvârlind gunoiul cu lopeţi înguste.

— Tu n-ai o treanţă mai groasă pe tine? Un parpalac, că vine iarna? Îl întrebă Florea pe Paraschiv.

— Nu-i nevoie. Nu mi-e frig.

— Ei, cum ţi se pare?

— Ceată bună, poţi să mănânci o pâine ca lumea. Că mi s-a urât să tot trag nădejde.

Soarele se ridica greoi şi căldura lui le încălzi trupurile. Cârcotaşii dormeau duşi alături, cu picioarele strânse sub ei.

Vântuleţul dimineţii se juca în firele negre de păr de pe pieptul puternic al lui Bozoncea.

De cu ziuă, Florea le spuse că în noaptea aia trebuiau să vină la groapă nişte căruţaşi cu iepe de şişic, să le dea în călăreală la armăsarii unuia, moş Leu, de păzea într-un bordei averea primăriei de la rampa de gunoaie. Treaba se făcea pe şest, să nu afle statul şi să-i puie la impozite. Caii păzitorului tot cai erau vrea să zică, în putere şi cu sămânţă bună. Nu era câflână sau hâţă în groapa lui Ouatu să nu le fi îmborţoşat ei cu steaua şi cu puterile lor. Pungaşul ştia şi preţul: douăzeci de lei de bucată. Banul şi harul. Tocmai dincolo de locul lor, peste baltă, sub malul mâncat îşi ţinea omul ginerii, într-un ţarc de lemn, plin de balegă şi de dudău veşted. La lumina soarelui, văzuseră coamele lucioase şi le auziseră nechezatul mândru şi răsunător. Cale de o jumătate de ceas de la ascunzişul lor, să mergi peste trestii, prin nişte tufişuri de nu-i vedea nici pasărea, prin inima locului pustiu. Ăl tânăr, pentru că era mai sprinten, trebuia să lege iepele la un loc şi, când o da Stăpânul semn, să se urce în cârca uneia şi să le mâne spre câmpul Cuţaridei, la drumul Dudeştiului, peste maidane, cu Gheorghe de ajutor. Ceilalţi rămâneau în treabă, dacă s-ar fi ivit greutăţi. Căruţaşii, îi ştia Florea, erau cam cheflii şi or să petreacă în bordei, bând aldămaşul în cinstea mireselor. Numai ucenicul să fie priceput şi cu mână uşoară, să nu-l simtă ageamiii.

— Las’ pe mine, nene Floreo! Spuse el după ce auzi ce are de făcut. Eu le sunt naş. Numai dumneavoastră să-i ţineţi în şişuri dacă s-or întinde la vorbă.

— Treanţă! Strigă Bozoncea la cel bătrân. Auzi ce spune dumnealui.

Hoţii râseră cu înţelegere.

Spre seară, o promoroacă aurie scălda fundul gropii. Vântul, ca briciul. Au plecat câte unul. În urmă rămăseseră Gheorghe cu ucenicul. Noaptea veni repede, umedă şi senină. Îşi împărţiră locurile. Paraschiv ţinea tira la un dâmb, în drumul căruţelor, lângă rampă. Sub ei se vedea lumina bordeiului şi în ţarcul întunecat se mişcau umbre mari. Armăsarii sforăiau înfioraţi. Pungaşii auziră copitele potcovite bocănind şi nechezatul unuia mai neastâmpărat. Apoi se lăsă linişte. Aşteptară aşa, vreme de un ceas, culcaţi pe burtă, ronţăind fire uscate de buruiană.

Cerul se limpezea peste malul de pământ. O dungă zăpezie se ivea tăind marginile. Crăcile subţiri ale salcâmilor se desluşiră. Balta putredă luci. Peste groapă trecură brabeţi. Auziră lunecarea tăcută a gunoaielor pe râpi. Cornul roşu al lunii iscodi marginile cerului. Priviră într-acolo. Parcă se destrăma. Dungi subţiri se împleteau în braţele pomilor. Iarba albise. Pe deasupra plutiră aburii fundului. Nişte câini lătrară în depărtare. Un zgomot surd de căruţe zdroncăni pe drumul plin de praf.

Veneau.

Paraschiv simţi cotul codoşului în muşchi.

— Acum.

Şinele de fier ale roţilor răsunară aproape.

— Ho, tată, ho! Opri primul.

— Aici e, bă?

— Aici.

— Na, boală, stai, Lolica!

Glasurile se amestecară. Cel care cunoştea strigă spre bordeie:

— Mă, moşule, măăă! Mai ieşi, măăă, afară, că ţi-au venit peţitorii. Ceilalţi râseră în întuneric. Desfăceau chingile şi zăbalele. Acestea luceau scurt în lumina roşie a lunii. O iapă puţină se baliga cu nepăsare.

Gheorghe şuşoti:

— Când le-or aduce înapoi, te strecori pe colea şi le dezlegi uşurel! Ţi-e frică de cai?

— Nu.

— Să iei câte o mână de fân de la curu căruţii şi să le pui sub bot.

Căruţaşii coborau ţinând animalele de căpestre. De jos, se auzi nechezatul întărâtat al armăsarilor. Moş Leu lumina cărarea îngustă cu un felinar.

— Tu eşti, Suleo?

— Eu, unchiaşule.

— Ai adus prinţesele?

— Le-am adus. Le-o fi şi lor.

Iepele băteau din picioare şi se opinteau pe drumul alunecos.

— Băgaţi-le-n ţarc, pe aici, se mai auzi vocea celui de la groapă.

Le sloboziră. Ciotul lunii se făcuse galben. Malurile căpătară umbre măreţe. Paraschiv se ridică în mână. Armăsarii turbaseră. Alergau în loc şi se izbeau de lemnul gardului. Căruţaşii îmboldeau iepele spre poarta deschisă:

— Haide, haide, tată, hâi!

Se auzeau sforăituri şi icneli. Când intrară toate, moşul închise poarta, răsuflând uşurat. Armăsarii se ridicară în două picioare şi nechezară de se cutremură groapa. Ocoliră în goană iepele cu coamele zbârlite şi le loviră cu copitele. Urmă o învălmăşeală şi ucenicul văzu încordarea trupurilor roşcate şi negre, năduşite. Caii se muşcau şi-si loveau gâturile puternice.

Căruţaşii alergau pe marginea ţarcului, strigând:

— Aşa, Lolica, aşa!

— Garoafa, na la tata, na, nu-ţi fie frică. Na.

— Lasă-l, boala dracului, că-ţi face bine.

Moş Leu îşi îndemna armăsarii trăgând cu furie dintr-o lulea, în care ardea un miez roşu de tutun aprins:

— Împroaşc-o, Surule! Nu te lăsa. Aşa, Ilie, călăreşte-o, dă-i bine! Aha, ha, acum, na, slobozeşte-te, aha, hi, nu. Cârlane, n-o lăsa, ai ostenit, ai, calu tatii, aşa, dumicatul cui te-a făcut, ei, aşa.

Pe urmă iepele fură gonite să pască. Armăsarii încă nechezau. Picioarele lor subţiri şi lucioase tremurau în bătaia lunii. Îşi muşcau cozile din când în când. Oamenii râdeau, rezemaţi de codilele bicelor.

— Straşnici armăsari ai, moşule! Zise unul.

— Ehe.

— Parcă-s hrăniţi cu iarbă-mare.

— Mănâncă o căruţă de fân şi tot nu-i ajunge unuia.

Dinţii iepelor mestecau într-una.

Căruţaşii le adunară, mânându-le spre căruţe. Ele ar fi vrut să mai pască şi se codeau. Biciuştile sunau prin aerul rece:

— Haide, Lola, intră dracii-n tine, m-auzi? Hi!

— Hop, boala dracului, că te-ai pricopsit.

— Na.

Gheorghe îi mai dădu un cot ucenicului. Bozoncea le făcuse semn.

— Acum să te vedem, pulică!

Se auzeau zăbalele izbind în măselele iepelor. Cârlanii care nu coborâseră mâncau liniştiţi fânul de la picioare. Întorceau numai capul cu lene şi iar se aplecau. Paraschiv numără căruţele. Erau şase, una lângă alta. Oamenii căutară sub paiele de pe fund şi scoaseră câteva sticle de rachiu.

— Hai să ne cinstim naşul! Se auzi o voce înfundată. Coborâră.

Ucenicul era neliniştit. Gheorghe îi spuse:

— Ai răbdare. Lasă-i să se matolească niţel.

Din groapă nu se auzi multă vreme nimic. Se potoliseră şi armăsarii. Bozoncea se târî până la ei.

— Acum, Paraschive! Şopti.

Trecuseră trei sferturi de ceas şi le amorţiseră oasele. Pământul era rece. Cel tânăr se ridică uşor şi vesel. Animalele îl simţiră. Ridicară gâturile, sunând din căpestre. Merse drept la iepele din faţă, apucă o mică de fân de sub picioarele lor şi le mângâie coama umedă.

— Lolica, na, Lolica! Şopti pungaşul, neştiind dacă nimerise.

Şi se apucă să le desfacă legăturile. Treaba merse repede. Hamurile cădeau fără nici un zgomot în praful drumului şi Paraschiv le puse numai câte o frânghie subţire în jurul gâtului, ca să le ţină la un loc.

Când trecu la a doua căruţă, o iapă necheză speriată. Ucenicul se făcu mort lângă roţi. Gheorghe trăgea perechea dezlegată spre câmp, la adăpost. Cel tânăr mai încercă o dată. Animalele se liniştiseră. Mâna hoţului le pipăia dibaci boturile calde şi ochii lăcrămoşi.

De jos nu se simţea nimic. De patru ori târî codoşul perechile, legându-le căpăstru ungă căpăstru.

A cincia oară, Paraschiv dădu peste un cârlan sătul, care se lăsa greu. Simţind mână străină pe el, încercă să muşte şi lovi cu copitele. Caramangiul îi apucă zăbala rece şi-o răsuci. Fierul intră în gingiile calului şi acesta bătu aerul cu picioarele dinainte. Degeaba încercă să-l potolească.

— Lasă-l! Strigă bătrânul neliniştit. Ia altul.

Pungaşul se încăpăţână. Îl lovi cu cotul sub greabăn şi-l dezlegă. Cârlanul se smuci într-o parte şi scăpă. Drept spre ţarc o apucă, unde simţise armăsarii nechezând şi aruncând din copite. Oacă îi sări înainte să-l ţină, dar era prea târziu.

Căruţaşii ieşiră repede afară pocnind din bicele lor lungi. Până să se dumirească, Paraschiv mai dezlegase un mârloi de mânz, blând ca un iepure, agăţat la coada unei căruţe.

— Fugi, ştii unde ne întâlnim! Îi şopti Gheorghe. Lasă-i pe noi, că nu te ajung ei!

Cel tânăr se aruncă şi şuieră o dată năprasnic:

— Haida, hi, gloabelor!

Iepele o luară la goană speriate, peste maidanele pustii. Nu mergeau în acelaşi pas. Ucenicul le îmboldea harnic:

— Nii, uscăturilor! Hai, hai, hopa.

Şi le lovea cu picioarele desculţe pe cele mai apropiate, în burţile pline.

În urmă, mai apucă să audă un zvon surd de glasuri amestecate, de strigăte şi lovituri repezi.

Luna tocită se lăsase într-o parte spre câmpul Cuţaridei. Era răcoare şi noaptea de septembrie avea o limpezime strălucitoare. În depărtare se vedeau luminile Bucureştiului, ca un policandru atârnat de cerul jos. Numai aproape, spre mahalaua Filantropiei, pâlpâiau felinare cu gaz, chioare şi rare, pierdute sub oţetari sălbatici. În urma cailor rămânea o dâră lungă de praf, care se aşternea greu peste iarba scurtă a maidanelor. Drumul era lung şi pungaşul amorţise. II durea spatele şi i se făcuse somn, hâţânat pe şira ascuţită a calului. Mânzocul alerga sprinten alături.

Trecu de Tarapana, mai mult pe sub ulucile din margini, auzi vioriştii cântând încă chefliilor şi se aşternu la drum. Frumoasă noapte! Se dezmorţise puţin.

Simţi mirosul veşted al frunzelor de salcâm, scuturate şi împrăştiate. Ca să-i treacă de urât, începu să fluiere. Trapul uşor al mârţoagelor abia se auzea. A străbătut Cioplea şi de acolo a călcat peste nişte grădini de zarzavat neîngrădite, lăsând în urmă mahalalele.

Nici nu dăduse de ziuă când a sosit şi Gheorghe, ostenit şi dămfuit, dar vesel că scăpaseră cu bine.

— Se făcuseră ai dracului, auzi? Nu, că unul îl cunoaşte pe Stăpân: „Săriţi, striga, săriţi, c-a venit Bozoncea cu ai lui şi ne-a luat căişorii! Tu-i dumnezeul mamii lor!” I-a potolit el, starostele, nu le mai trebuie şi doar asta nu voiam, să fie cu vărsare de sânge, dar ce să le faci? A trebuit să le dăm buzunări la burţi. Mi-a dilit unul o labă peste muie de nu mai vedeam.

— L-am împuns niţel, da tu venişi de mult?

— Să fie un ceas, două.

— Te-a ginit careva?

— Nici dracu nu era pe drum.

Bătrânul înconjură caii, le pipăi grumazurile şi dădu din cap:

— Marfă proastă. Trebuie să-i ţinem la îngrăşat ca să luăm ceva. Ăia ştiu să scoată sufletul din ei, şi-atât. Încolo, paşte, murgule, iarbă verde! Mama lor de nemâncaţi! Păi animalul, bă ucenicule, se ţine cu socoteală, trebuie să-i dai şi lui. Că şi maşina, n-o ungi? Ptiu, priveşte la iepşoara asta, numai coaste, te uiţi prin ea. Haide, că avem treabă.

Şi se urcă şi el.

S-au oprit tocmai în câmpul Dudeştiului, la un tăinuitor mai vechi. Erau albi de praf. Au bătut în poartă. A ieşit o huidumă de om, atunci sculat, cu ochii umflaţi de somn, într-o cămaşă lungă, întrebând:

— Care eşti, mă, acolo?

— Eu, Cocârţă, am adus nişte gloabe, zise Gheorghe.

Gazda se scutură puţin, căscă şi deschise leneş poarta grea de lemn.

— Devreme o mai luarăţi azi! Spuse şi Paraschiv îi văzu dinţii galbeni şi rari.

Caii se înghesuiră speriaţi. Nu cunoşteau locul şi nechezau. Mânzul încercă s-o ia înapoi.

Omul le aşternu goroveală dinainte şi se îmbrăcă grăbit.

— Bună treabă făcuşi! Îi spuse codoşului.

— Ce zici, câte bătrâne luăm pe ei?

Celălalt se scarpină în cap.

— De. Stai să-i vedem. Bozoncea unde-i?

— Pică şi el acum. Aduce de băutură, îşi aminti de Paraschiv:

— Da ăsta cine mai e?

— Ucenicul nostru. L-a adus Florea. Priceput. El i-a cărăbănit de sub nasul stăpânilor. Atinge-mă cu o ţigare!

Cel tânăr râse stingherit. Îl lăsară în mijlocul curţii. Într-o parte era un şopron părăginit, sub care aprinsese focul o muiere între două vârste, cu şorţ roşu dinainte.

Tăinuitorul îşi cunoştea meseria. Aduse o căldare şi fierse nişte var. Gheorghe îi da ajutor. Ţinea o pătură veche, plină de găuri şi aştepta. Când zeama albă dădu în clocot, zulitorul aşternu pe rând ţolul pe spinarea iepelor. Nevasta luase animalele de gât. Gazda turnă varul fierbinte în găurile păturii. Pielea cailor sfârâi, arsă. Părul lor frumos şi des se curăţa ca luat cu briciul. În locurile goale, rămăseseră câteva buboaie albe, din care mustea sângele. Iepele se smuceau nechezând, dar mâna puternică a femeii le stăpânea. Când scăpară, se întinseră rănite la soare, aşezându-se pe picioarele dinainte. Aveau în ochi o suferinţă tăcută şi de sub pleoape li se scurgea o zeamă limpede ca lacrimile. Numai mânzul scăpase. El zburda sătul prin ograda murdară.

— Bine c-am terminat! Răsuflă Gheorghe uşurat. Cocârţă se spălă pe mâini şi veni spre ei.

Se aşezară pe buturugi.

Peste câmp, îi văzură şi pe ceilalţi sosind. În frunte era Stăpânul gonind, gonind. După el, ceata. Se înveseliră.

— Noroc! Aruncă Bozoncea de departe, a nimerit ucenicul?

— Dacă l-a adus mandea! Se fasoli ăl bătrân.

— Le-aţi făcut formele?

— În regulă.

Starostele cercetă gloabele, le pipăi rănile proaspete şi clătină mulţumit din cap.

— O să ne mai odihnim şi noi până le-o creşte părul. Dacă scoatem un preţ bun, avem biştari frumoşi!

— Le mărităm taman bine la târgul Oborului, se amestecă Oacă. Faţa lui ciupită de vărsat se strâmbă într-un râs scurt.

— Şi cum a fost? Întrebă tăinuitorul.

— Cum să fie? Ei ţipau şi noi îi cujbeam! Rosti scurt, cum îi era obiceiul, Nicu-Piele.

— Leagă căţeaua, moară neferecată ce eşti!

— Mucles! Dă-te-n câştig!

Glasurile se ascuţeau, pungaşii vorbeau mai repede, înveseliţi. Oboseala se lăsa în picioare. Soarele strecurat prin şipcile putrede ale şopronului le încălzea spatele. Un câine mare şi lăţos se gudura la picioarele lui Gheorghe. Treanţă îi mângâia blana.

— Da de soilit unde soilim şi noi? Întrebă Oacă.

— Haideţi cu mine, se ridică gazda, şi-i urcă într-o şură de paie uscate, peste care erau întinse preşuri curate.

Morţi au căzut. Tocmai a doua zi pe la prânz s-au sculat. S-au scuturat, au mai căscat, n-aveau ce face. În curtea plină de orătănii nu era nimeni. Caii sforăiau la soare. Mirosea a sfoiegeală şi a toamnă. Pe cer se adunau nori lunguieţi, cenuşii.

— O să plouă, zise Florea.

Nu-si găsea locul. Gheorghe se apucase să joace dardăr cu Oacă, Piele şi Bozoncea.

Lumina soarelui se şterse. Se făcu frig. Tăinuitorul adăposti iepele şi în curând începu să picure. Paraschiv auzi zgomotul mărunt al ploii şi-i fu urât. Lângă el, hoţii râdeau, trântind în paie cărţile soioase.

— Şapte ochi în plapumă!

— Fante!

— Rigă!

— Uite spaţiul, ha, ha, ha, turcaleţilor.

Banii aveau un clinchet limpede şi treceau din mână în mână. Sub ei se auzea ronţăitul mărunt al cailor. Ucenicului iar i se făcu somn.

Timpul se înăsprise. Corcoduşii aveau o povară de frunze, rară şi foşnitoare. Tot câmpul Dudeştiului pălise. Pământul se întărise. Către Bucureşti treceau căruţe pline cu pepeni, minate de ţărani. În grădini, cădea puful de pe gutui. Soarele mai mult lumina decât încălzea.

Cocârţă umblase pe la primărie, într-o comună apropiată, dăduse şpagă oamenilor lui şi se înfiinţase cu acte în regulă pentru iepele furate. Mârţoagele se puseseră pe picioare, nu le mai cunoşteai. Pe spinările arse cu var, le crescuse alt păr, smocuri, smocuri. Din negre ce erau, acum arătau pestriţe, cu şire lungi de fir alb, întortocheate. Muierea tăinuitorului le umflase cu orz şi, înainte de a pleca la târgul Oborului, băgase şi câte o vadră cu apă în ele. Spălate şi dichisite cum erau, ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe la căpestre, nevasta le agăţase funduliţe roşii, împletite, să nu le deoache careva. Crescuse şi mânzul. Cârlanul bătea cu copita şi necheza nărăvaş.

Bozoncea ocolea herghelia şi clătina capul mulţumit:

— Parcă-s armăsari de Vidin, tu-i cerul mă-si!

Când au plecat, Gheorghe şi-a făcut o cruce mare şi-a scuipat în sân.

— Baftă şi-un preţ bun! Haide, uceniciile! A strigat la Paraschiv.

Câte doi, câte doi, au luat drumul Oborului. Cu caii, veneau mai în urmă Cocârţă şi ai lui. Iepele grele se mişcau alene, vesele, mâncate bine.

Târgul se simţea de departe după larma glasurilor şi după mirosul de vită. În margini, stăteau căruţele şi carele dejugate. Drumurile erau stricate şi pline de praf. Mulţimea pestriţă de târgoveţi se înghesuia spre mijloc, unde, într-un ţarc împrejmuit cu şipci albe, dădeau ocol caii şi vitele, să le vadă cumpărătorii. Larma tocmelii se auzea de departe.

Pungaşii şi-au făcut loc cu coatele. Era treabă, nu jucărie. Vânzarea iepelor ca vânzarea, dar puteau ei să lase bunătate de fraieri, burduşiţi de parale, ameţiţi de băutură?

Într-o parte, ţăranii vindeau oale de pământ şi linguri de lemn. Bouarii şedeau alături vorbind. Erau altfel îmbrăcaţi. Nu purtau cămăşi largi şi nici opinci. Din portul de la ţară nu ţineau decât sumanul şi pantalonii albi, vârâţi în cizme lungi, lustruite. Aveau brâie late de piele cu chingi oţelite şi limbi groase, ruginite, de aramă. În mâini învârteau bice subţiri, din care pocneau pe neaşteptate. Râdeau tare. Glumeau cu negustorii şi-si bălăbăneau burţile revărsate peste centiroane. Geambaşii cu cefe groase şi roşii, cu dinţi de aur dădeau târcol iepelor de doi ani cu picioare fragede şi alungite, umede de năduşeală, care miroseau frumos, mişcându-si gâturile pline şi încordate.

Paraschiv era numai ochi. Văzu cum vânzătorii plimbă caii în ocolul plin de bălegar şi de paie, în pas mândru, privind în jur la cumpărători. Gheorghe, nepăsător, vorbea cu parlagiii şi măcelarii. Aceştia şedeau împrejurul ţarcului pe scaune de lemn cu trei picioare, înjurau toţi în acelaşi timp, se tocmeau tare, câte doi-trei, se băteau aproape pentru o vită în timp ce ăilalţi râdeau nepăsători şi plecau deoparte, târând după ei boii supuşi, cu ochii mari şi blânzi, neadăpaţi de cu dimineaţa. Mai erau şi curioşi căscând gura, copii desculţi, hoţi de armăsari, cu cuţite lungi la carâmbi, mirosind a drojdie, cu ochii-n patru, stăpâni de herghelii şi poliţai cu şepci înalte, băuţi, cu obrajii ca para focului, gata dup-un bacşiş, ce se plimbau fără scop, prefăcându-se că ştiu totul.

Târgul boilor se înteţea la urmă. Gheorghe se dădu lângă geambaşi şi bouari şi întrebă ce preţuri erau în ziua aia. Unii îl cunoşteau şi strigau:

— Ai ieşit la treabă, bă, păzea buzunarele!

Glasurile se pierdeau în larma tocmelilor şi codoşul ocolea pe departe. Sandu-Mănă-mică, Oacă şi Nicu-Piele pipăiau locul. Stăpânul cu Florea trăseseră la hanul Oborului, să nu stea la vedere, că erau cunoscuţi. Cel tânăr se uluise. Bani, gârlă. Numai hârtii de cinci sute şi o mie, numărate de mâini lacome, feţe încordate şi pânditoare, ochi cu priviri scormonitoare şi mai ales o veselie iute stârnită.

După ce dădură un ocol, bătrânul spuse:

— Hai mai într-o parte, să nu s-arate vreun păgubaş!

S-au tras către hanul de şiţă, unde se înghesuia toată mulţimea de negustori. In faţa cârciumii cu ziduri vechi, mâncate de igrasie, era un acoperiş lung, de frunze uscate de plop, rămase de cu vară, sub care, la mese înalte şi lustruite din lemn de brad, se adunau tocmaşii la un pahar de voie bună.

Nu mai aveai loc. Te trăsnea de departe un miros de mujdei şi abia dădură peste Bozoncea într-un colţ, mai la urmă. Nu mânca, nu bea.

— L-aţi văzut pe Cocârţă? Îi întrebă starostele.

— Nu. Stai, că pică Sandu acum şi ne spune.

Către ei se îndreptau şi cirezarii. Se auzeau lăutari şi chiote din prăvălia neluminată, cu geamuri afumate şi înalte. Era mai mult o petrecere, că locul aducea bani. Unul vindea, altul cumpăra, cum s-ar zice, nu era degeaba. Împrejur, numai negustori, fuduli şi ghiftuiţi, cu obrazul plin, duhnind şi înjurându-se. Tot Caţaveiul, Ggârlea, Buzeştii, din Dealul Spirii, de la Mandravelă, Zece Mese, din Rahova şi Foişorul de Foc. Slugile hangiului cărau băutura în ulcele de pământ ars, smălţuite pe afară, cu toarte vechi de alamă. Împrejur, se adunaseră vreo câţiva câini trăiţi bine, flocoşi şi obraznici, târându-se pe sub mese, chelălăind şi apucând oasele aruncate. Jos, la picioarele stâlpilor verzi, decoloraţi, stăteau cu picioarele întinse la soare nepricopsiţii, schilozii şi pociţii, aşteptând pomana negustorilor.

Li se făcuse foame. Lângă ei geambaşii înghiţeau cu lăcomie. Se încinseseră câteva grătare. Oamenii cârciumarului le ungeau cu grăsime, aşezând deasupra fleici roşii, proaspete. Se auzea sfârutul cărbunilor peste care cădea untura topită şi un miros aţâţător îţi muta nările din loc. O femeie tânără căra pâine în panere adânci, grămezi de felii albe, crescute, din grâu copt, cu coaja rumenită şi trandafirie. Ucenicului îi lăsa gura apă. Picară şi Mână-mică cu Nicu şi cu Ciupitu, veseli că umflaseră câteva portofeie. Tăinuitorul sosise cu hâţele de pricopseală şi se oprise într-o parte, lângă ţarcul de vite, aşteptându-si rândul. Mai era vreme. Florea trăgea dintr-o ţigară. Îl cuprinsese lenea. Privi prin umbrarul de frunze uscate prin care cădea soarele, la cerul învăluit într-o lumină de toamnă şi parcă nu s-ar mai fi ridicat. Lângă el negustorii înfulecau pe nerăsuflate. Se auzeau trosnind fălcile puternice şi măselele lor fărâmiţau oasele moi, le rodeau până nu mai rămânea o bucăţică de carne şi le aruncau cânilor. Aceştia se hărtăneau întărâtaţi. Tocmaşii râgâiau apoi mulţumiţi, scoteau resturile de prin măsele cu unghiile lungi şi galbene de tutun, scuipau cu plăcere şi îşi clăteau gura cu puţin vin acrişor.

— Uite barosanii, Paraschive! Îi şopti caiafa celui tânăr.

— Să nu vă prind! Se răsti la ei starostele. Azi suntem negustori!

Oacă clipi la ceilalţi. Ei se spurcaseră. Cum să nu pui muia când vezi atâta bănet?!

Alţi cirezari se îndreptau spre cârciumă, târând după ei vitele legate de coarne, nişte boi cât streaşină hanului, costelivi şi murdari de balegă, viţei roşcovani care mugeau ascuţit, neliniştiţi, adulmecând şi câteva vaci leneşe însemnate cu fierarul roşu pe pântece. Ăştia rămaseră în soare posomoriţi. De-abia dacă unul-doi vânduseră la preţul cerut şi numai dacă găsiseră vreun prost. Or, boi nu cumpăra oricine. Negustorii erau înţeleşi. Nu se grăbeau. Aşteptau la umbră să le pice marfa. Aveau preţul lor, nu ieşeau din el decât dacă dădeau de animale mai bune.

Cetele se priveau. Stăpânii nu spuneau nimic. Cerură câte o ulcică de vin, o dădură pe gât pe nerăsuflate şi aşteptară tot încruntaţi. Negustorii se şterseră bine la gură, rumeni de băutură, oftară, se uitară la ceasurile de la brâu şi se apropiară de vite. Gheorghe nu-i slăbea. Sandu lăsase o mână în jos şi era cu ochii ţaglă. Ce i-ar mai fi uşurat!

Tocmeala începu sub nasul lor. Barosanii se ridicaseră, păşiseră dezmorţiţi pe bătătura din faţa şopronului şi se pipăiseră prin buzunare. Ei luau inima târgului. Erau toţi înalţi, croiţi pe picioare groase, cu spete de bivol şi braţe puternice. Tocmaşii aveau cizme de lac şi nuiele scurte de trestie de mare, cu alamă în capete, pe care le băteau de carâmbi. Ocoleau vitele şi închideau dintr-un ochi. Pungaşii nu mai aveau astâmpăr.

— Stăpâne, lasă-mă să-i umflu ăstuia ghiulul de pe deget! Se rugă Mână-mică şi-i arătă starostelui un negustor. Acesta lovea cu pumnii coastele boilor strâmbând din nas.

— A cui e boala asta?

— Ce boală? Sări proprietarul. Ăsta-i bou de Arad care a jucat la nunta lu’ împăratu’ Traian!

— Fugi, bă, d-acilea! Nu vezi că pică d-a-n picerele? E bun de pastrama!

Vânzătorul se căina, blestemă mincinoşii, scuipă năduşit şi văzu cu ochii lui cum pierde preţul. Se făcu supărat:

— Nu-l lua dacă nu-ţi place!

Negustorul scoase teancul, dintr-o pungă lunguiaţă de piele doldora de hârtii de o sută şi îl flutură pe la nasul cirezarului.

— Mă duc? Mai întrebă Sandu. Bozoncea tăcea mut şi încruntat.

— Cât iei?

— Cinci sute.

— Cât?

— Nu-l dau!

— Nu-l iau!

Cumpărătorul se făcu că pleacă, privind la alte vite.

— Patru, lăsă celălalt turtindu-si pălăria pe urechi.

— Tu n-auzi că geme, ăsta-i bou? Se întoarse clientul.

— Da ce, n-oi vrea să zici că-i de cişit?

— Două sute! Aruncă negustorul.

— Trei sute.

— Nici un leu mai mult!

Cirezarul se ţinea dârz:

— Că nu l-oi vrea de pomană?!

— Atât!

— Trei sute!

— Am plecat.

Stăpânul se ridică de la masă îndreptându-se către ţarcul unde Cocârţă vindea iepele. Pe negustori îi lăsară în plata Domnului. Tăinuitorul mai rămăsese cu mânzul şi cu două mârţoage. Tocmai era în preţ cu un muşteriu şi muierea dădea din clanţă.

— Aşa căişori nu mai găseşti dumneata, domnule, ehe. Clientul ocolea gloabele, le pipăia burţile pline şi clătina din cap:

— Le-aţi umflat ca să pară mai grase, lasă, că vă ştiu eu.

Pungaşii se apropiară ca şi când nu-l cunoşteau pe Cocârţă. Florea, care era mai îmbrăcat, făcea pe niznaiul:

— Da ce-au cârlanele astea, că ţi-e mai mare dragul! Eu am târguit mai de dimineaţă tot aşa ceva şi m-a costat două sute bucata şi n-arătau ca astea, unde nu le vedeam eu.

Necunoscutul avea o şapcă murdară şi şi-o trase mai pe ochi; nu spuse nimic.

— Le iei? Întrebă tăinuitorul, sumeţindu-si pantalonii prea lungi.

— De, ai cerut cam mult.

— Ce mult? Care mult? Cinci sute, cu mânz cu tot?

Muşteriul mormăi:

— Da acte au?

— Cum să nu? Da ce crezi dumneata?

Şi scoase un teanc de hârtii ştampilate, pline de timbre.

Bozoncea se rezemă de gardul murdar, privind cu nepăsare. Dacă ar fi fost groasă, acolo l-ar fi mântuit pe client. Slăbănogul cercetă totul cu grijă şi mai zise:

— Eu sunt geambaş vechi şi, dacă vrei să ştii, ăştia-s cai de furat. Uite la părul lor.

Gheorghe se lipi şi el în stânga muşteriului şi zâmbi:

— Oi fi de la poliţie, nenişorule.

Starostele scosese suriul său cu prăsele de sidef şi scobea gardul iute-iute. Sandu îi şedea în cârcă şi omul băgă de seamă. Aruncă repede:

— Vă dau patru sute. Îi luaţi? Hoţii râseră uşuraţi.

— Al nostru eşti! Zise codoşul, bătându-l pe umeri. Ce te-apucaseşi să spui vorbele alea urâte.

Schimbul se făcu la repezeală şi plecară mulţumiţi.

Era la spartul târgului. Deasupra câmpului plutea un nor gros de praf. Oborul se pustia. Pe jos, rămăseseră numai paiele tocate de copitele vitelor, coji de mere şi balegă. Câţiva ţărani îşi numărau banii sub căruţe, la umbră şi făcuseră focuri la care coceau porumbi lăptoşi. Împrejur, mirosea frumos până departe. Toată omenirea aceea zgomotoasă pieri într-un ceas. Pe şoselele ce duceau în afara Bucureştiului, se vedeau căruţe goale, gonind. Dinspre apus soseau nori mari, negri, aduşi de vânt. Întâi răbufni o furtună ridicând praful şi măturând târgul. Frunzele uscate ale acoperişului foşniră şi o ploaie galbenă de crengi smulse pică peste mesele umede şi părăsite. Nu mai rămăseseră decât câţiva clienţi care beau grăbiţi. Slugile hangiului strângeau ulcelele golite şi resturile din farfurii.

— Şi-acum, hai în petrecere! Rosti mulţumit Bozoncea.

Cocârţă îi dădu banii legaţi într-o basma muierească.

— Na, Stăpâne! Asta am luat, asta ţi-am dat! Fă-i tu în parte. Starostele vârî legătura în nădragi şi râse:

— O scoatem noi la capăt până-n primăvară? Ce zici, Gheorghe, că eşti mai bătrân?

— Ce să zic? Numai să nu ni se urască.

Ploaia izbucni deodată cu picături mari. Manglitorii dădură buzna în han. Erau rupţi de foame.

— Care pui, mă, masa Stăpânului? Întrebă Oacă în gura mare.

Odaia întunecată, cu pereţii afumaţi era aproape goală. Într-un colţ mai petreceau trei negustori cu lăutarii. Se hitrofoniseră şi moţăiau cu ochii în gura guristului, care cânta de inimă albastră.

Slugile se înghesuiră să le cureţe scaunele. Sandu trase două mese aproape. Se aşezară. Piele îşi întinse ciolanele lui lungi şi oftă cu mulţumire.

Şi unde mi s-au aşternut hoţii pe mâncat!

Cârciumarul căra cu tovarăşii lui, cu nevasta şi cu ajutoare. Afară, ploua să rupă pământul. N-ar mai fi plecat nimeni.

După târguială, merge câte o fudulie de berbec, o momită acolo şi-o ciorbă de burtă dreasă cu oţet şi cu usturoi stors. Gheorghe năduşise alergând când la bucătărie, când înapoi în prăvălie. Negustorului tocmai îi picaseră câteva târnuri cu ficăţei şi maţe de miel de la zahana şi codoşul a pus ochii pe ce era mai bun. A dat femeile la o parte, a deschis o fereastră şi a ales.

— P-asta să mi-o pui, p-asta şi p-asta. Să n-avem vorbe! Cu mine nu se-nghite!

Slugile au spălat măruntaiele din care mai picura grăsimea şi sângele, au încins un grătar şi şi-au văzut de treabă. Doamne fereşte de aşa muşterii! Hangiul striga la ele vesel şi cu oarecare îngrijorare.

Bozoncea chemase lăutarii la masa lor şi-i judeca:

— Mă, care sunteţi? Ia să-mi spuneţi.

— Taraful lui Mitică Ciolan, de-a cântat la granguri şi la feţe bogate, zise unul.

Erau patru balaoacheşi, căutaţi la dinţi, cu nişte ochi dulci, lipicioşi şi se făcură mai aproape de masă. Ăl cu ţambalul clămpăni o dată coardele şi trase cu ochiul la ceilalţi:

— Dumitru-mi zice, mânca-ţi-aş leafa!

Era sfrijit şi nedormit cu zilele, cam urduros, dar cu mâna repede. Instrumentul răsună şi vioristul luă cântecul din zbor:

— Să-mi ziceţi Inel, inel de aur, porunci starostele. Ori nu-l ştiţi? Anghel, că aşa-l chema, băgă dibla sub braţ şi rânji:

— Se poate?

Avea o mână subţire şi ageră, cu degete lungi, care tremurau pe coarde. Cu acordeonul cânta Neacşu, cel mai gras, proţăpit într-o cravată albă de ginere, iar ultimul, Mitică Ciolan, dădea pe gură. Caiafe bătrâne şi Dumitru şi Mitică şi Neacşu, că erau toţi de pe vremea lui Maciste. Cântaseră pungaşilor, lui Gică-Adormitu, lui Mielu-Calapod, cine-i mai ţinea minte? Zicea guristul:

Inel, inel de aur, Cu piatră la mijloc, Eu te-am iubit, copilo, Dar n-am avut noroc.

Inel, inel de aur, Focul să te arză şi lumina zilei să nu te mai vază.

Că lacrima ce-ţi plânge în anii tinereţii nu e de-o alinare, Ci e scurtarea vieţii.

Adio, dragă Nelo, Eu plec, se lasă seara, Şi-ţi las ca amintire o mică lăcrămioară.

Frumoasă e Constanţa, Frumoasă e şi viaţa, Dar mai scumpă şi mai dragă îmi este libertatea!

Sunetul dulce al viorii acoperise ploaia de afară. Gheorghe striga la muieri să aducă mai repede ciorba de burtă. Cârciumarul aşternuse dinaintea pungaşilor o fată curată de masă şi le turna în pahare o drojdie pricopsită, galbenă ca untdelemnul, cu un iz vechi, plăcut. Se împărtăşiră şi lăutarii, ca să capete puteri.

Începură masa cu o groază năprasnică, în care nevasta cârciumarului fărâmase piper, salată, roşii şi brânză moldovenească cu bucăţi subţiri de vinete şi inimi tocate.

Mâncarea sârbească era pentru apelpisire.

Iuţeala le făcuse râie în gât.

— Toarnă, Treanţă, molan Stăpânului! Se răsti Oacă la ăl bătrân.

Mână-mică le trăgea chiulul la băutură. Piele băgă de seamă.

— Bă, astâmpără-te, îi strigă, că doar n-oi avea pâlnie de argint în beregată!

Sandu nu se sinchisi. Uscase o sticlă pe dinăuntru. Ceru lui Paraschiv o bucată de pâine:

— Rupe-mi şi mie din bulca aia un coltuc!

Se băteau calicii de foame la gura lui.

În timpul ăsta, Mitică-Ciolan, de avea şi un zdrâng cu care intra în cântece, îşi puse mâna pe piept şi zise:

Spune, spune, moş bătrâne, Spune, caii când se fură? Noaptea pe fulgerătură. Atuncea caii se fură.

Buzatul pusese ochii pe masă, ca şi când ar fi ştiut. Vechiul cântec se împletea cu sunetul stins al acordeonului şi cu tristele măsuri ale ţambalului. Bozoncea râdea, râdeau şi ăilalţi. Guristul se matolise puţin şi avea chef de ciripit. Anghel bătea cu degetele în spatele viorii, parcă o gâdila. Lemnul ei scump răsuna dulce o dată cu cuvintele:

Căpitane de judeţ, De ce mă ţii la arest, Pentr-un pui de murguleţ, Că nu l-am vândut la preţ şi am luat pe el cinci mii,.

Să duc pâine la copii.

Cocârţă umplu paharele din nou şi hoţii băură cu sete. Slugile aduceau tocmai un castron de pământ în care aburea ciorba.

Şi unde au început să care.

Halea Piele cu patru guri, că era hămesit. Câte cinci momite şi câte două fleici. Oacă îl înghiontea:

— Bă, n-or să te mai ţie balamalele.

— N-avea tu grija asta, răspunse el netulburat. Îmi ştiu eu măsura.

Şi iar mai întingea un miez de pâine în sângele proaspăt al fripturilor, dumicând. Hangiul aduse şi nişte ulcele cu vin roşu, de avea o undă fierbinte şi un gust acrişor.

Lăutarii îşi făceau treaba. Mitică trase din oblon la ceilalţi şi zise iar:

Să-mi dai drumul la nămiaz, Să-ţi aduc bătrân şi breaz, Să-mi dai drumul la chindie, Să-ţi aduc de-o herghelie. S-aduc tata cailor şi muma cârlanilor.

— Aşa, candriule! Aşa. Făcea Sandu între două înghiţituri. Guristul iar gungurea. Florea a pus laba pe masă:

— Brava, ostreaţă! Halal de mă-ta de te-a făcut!

— Staţi colea de înfulecaţi şi voi ceva! I-a poftit Bozoncea.

Ţiganii nu prea se îndemnau.

— Las’, că luăm alături, făcu Neacşu, năduşit tot.

— Nu, aici, cu mine să staţi, se răţoi starostele şi ceru slugilor să le pună dinainte.

Pe la cinci după masă, erau chiauni. Afară se mai luminase. Stătuse şi ploaia. Hangiul deschise uşile şi aerul rece pătrunse înăuntru. Dumitru tot mai bătea coardele ţambalului şi Mitică răguşise:

Ia dă drumul, fă nevastă, C-afară plouă şi varsă, Şi-am scăpat de la pedeapsă.

Zicea buzatul şi Anghel, gata cu arcuşul în paharul Stăpânului, să-i ia piuitul. Bozoncea băgă mâna-n nădragi şi scoase sutele. O dată se însufleţiră balaoacheşii. Neacşu schimbă măsura:

Banii mei, banii mei, La Mariţa la bordei, S-a ales bules de ei.

Ciripi vioristul, lăsându-l pe Ciolan să se odihnească. Starostele a umplut ţambalul cu poli.

Lăutarilor le era mai mare dragul să cânte. Când s-a întunecat bine, au plătit, au dat bacşiş slugilor şi au plecat cu ţiganii după ei spre Trei Coinaci, la casa Didinei, gagica Stăpânului.

Oborul era pustiu. Felinarele mărunte ardeau spre Mandravelă şi numai câinii lătrau în câmpul părăsit. Gheorghe î! Căra în spinare pe Nicu-Piele, care se afanisise. II înjura şi-l smucea:

— Mă, scoal’, mă, trezeşte-te!

Lunganul călca în străchini, dus de subsuori. Paraschiv îi veni bătrânului în ajutor. În frunte, mergea chiuind, cu o mână la spate şi una deasupra capului, Bozoncea. Juca în drumul noroios şi striga:

Cardeşte-mi, cardeşte-mi, Mitică, Cardeşte-mi, de nu mă uita.

Era vesel pezevenghiul pentru că avea bani şi-i era bine. Îi trimisese înainte pe Mână-mică şi pe Florea să târguiască stofă de rochii ibovnicei, c-aşa avea obiceiul. Oacă gonea spre casa gagicii, să dea de veste că sosea Stăpânul în petrecere.

Lume.

Stere deschise larg uşile. Era spre primăvară. O căldură abia simţită se zbătea peste loc. Cuţarida prinsese o barbă scurtă, verzuie de iarbă. Gunoiul zăcut sub zăpadă mirosea frumos a frunze putrede. Pământul negru şi gras dospea. Cârciumarul îşi privi pomii. Le pusese fiecăruia câte un tutore de salcâm tare, de care legase cu rafie tulpinile crude. Câinii se gudurau la picioarele lui, căscau leneşi, moleşiţi. O toropeală neînţeleasă îl cuprinse. Auzi burlanele casei zuruind. Gurile lor de tablă aruncau în curte cocleala ultimei zăpezi de pe acoperiş, încet, urmele cerului se ştergeau. Nori albicioşi călătoreau spre oraş şi se pierdeau în sârmele numeroase, împletite peste clădirile depărtate.

Dinspre Tarapana veneau căruţe cu cherestea, pline vârf. Caii, cu burţile murdare de clisa neagră, trăgeau greu, biciuiţi de căruţaşi. Grigore avusese dreptate. Cu câteva zile înainte, un funcţionar de la primărie se abătuse pe la cârciumă cu vreo câteva registre la subsuoară, socotise la masă cu un creion şi, la întrebarea lui, îi răspunsese că or să-i vină vecini.

Stere umblă câtva timp însoţit de câini. Urmări descărcarea scândurilor şi fluieră vesel. Dacă mai soseau alţii, însemna că o să-i crească şi lui deverul. Răcoarea serii cădea abia simţit. Căruţele goale îşi sunau roţile şi osiile spre Griviţa. Zări focurile ţiganilor puşi să păzească stivele. Flăcări vesele se aprinseseră şi pe rampă. Se întorseseră gunoierii. La lumina lămpilor, Grigore le împărţea lopeţile şi măturile. Glasurile lor se auzeau înăbuşit. Negustorul se gândi că trecuse şi iarna. Acum avea casă ca lumea, îşi făcuse prăvălie frumoasă de zid, clădită pe temelie sănătoasă. Începea să se aşeze.

Deschise poarta. Prin fereastra aburită se vedeau capetele câtorva muşterii şi umbra Linei. Trecu pe lângă gard, spre rampă. Voia să simtă de acolo, de sus, mirosul nopţii de primăvară. Îşi descheie nasturele de la gât al cămăşii şi vântul şovăitor i se strecură pe piele, învăluindu-l, rece ca o apă. Paşii i se înfundau în noroiul gros, scotea greu bocancii, dar mergea mai departe, ferindu-se de lumina focurilor.

I se făcu dor de ai lui, de părinţii morţi, de casa de la ţară, de unde plecase de la doisprezece ani prin străini. Simţise pe rând, în seara aceea, neliniştea sfârşitului de martie, topirea înceată a zăpezii şi auzise strigătul tulburător al cocoşilor.

Se grăbi înapoi. Lucrătorii plecaseră. Femeia lui mătura duşumelele negre, unse cu gaz. Închise uşa în urma sa şi-i spuse:

— Lasă, du-te de te culcă. Închid eu prăvălia.

Lina îl auzi apoi aşezând obloanele şi deschise ferestrele. Simţea şi ea boarea lui aprilie, care venea pe furiş şi se dezbrăcă leneş, întârziind.

Locul fusese împărţit în două. Inginerii bătuseră ţăruşii, măsuraseră loturile şi oamenii se apucaseră de treabă.

Întâi a venit Matei, o namilă de român cu un păr rar şi dinţi negri, mâncaţi. Era îmbrăcat într-o scurtă de stofă militară, vopsită, adusă de pe front, din Moldova. În ea zăcuse de tifos, că nu-l luase Ă-lde-sus, să nu se mai canonească. Necăjit, se vedea bine. Dumnezeu îl ştiuse cum adunase banii de loc. Şi-a ridicat casa singur, cu palmele. Nevastă-sa aduna bălegar de pe rampă, se uita la vecini, speriată, îl amesteca în apă cu lut şi lipea chirpiciul pe pereţii de scânduri subţiri pe care bărbatul îi potrivise în grinzi. Au ridicat două odăi acoperite cu carton şi muierea le-a spoit cu albastru.

Pe urmă au sosit ceferiştii. Chirică, acarul, Spiridon, fochistul şi Ilie, de umbla şi el cu trenurile. Aveau mai mulţi copii decât lucruri, în camioanele care-i aduceau ar mai fi încăput. Se umpluse maidanul de plozi. Stere îi privea de pe scările de ciment ale prăvăliei. Negri, tăcuţi, cu feţele supte şi ochii arşi de nesomn. Strigau la neveste, măsurau cu paşii pământul cumpărat, scuipau în silă. In câteva zile îşi ridicaseră şi ei odăile cu geamuri oarbe, legaseră un câine de par şi se numeau stăpâni. Cârciumarul îi vedea numai seara, când se întorceau de la muncă. Intrau în prăvălie, cereau câte un dorobanţ şi nu spuneau nimic. Şedeau unul lângă altul, ca şi când ar fi fost străini. Aveau hainele lustruite de cărbune şi miroseau de departe a fum. Sub şepcile vechi strălucea părul, adunat grămadă. Puneau la loc, pe tejghea, cu mulţumire, măsurile de rachiu şi plecau, unul după altul, parcă vorbiţi.

După ei picară în Cuţarida şi vreo doi precupeţi de olteni care n-aveau în ce băga banii, puşi pe negustorit. Ăştia îşi făcură grădinărie spre Tarapana, unde era locul mai gras. Tot cam la vremea aia, Stere află de la Grigore că spre rampă cumpărase o curea de loc unul Bică-Jumătate, de era brutar în Griviţa. Se miraseră ce-l găsise, dar nu le trebui multă vreme să înţeleagă. În câteva luni, pe marginea tare a gropii se ridicară bordeiele chivuţelor care adunau sticlele şi cârpele pentru fabrici. Ieşeau chirii şi cârciumarului îi păru rău că nu i-a dat lui mai înainte prin minte să cumpere pe preţ de nimic buza aia de pământ.

Nu semănau unul cu altul. Cel mai vechi vecin în groapă, după şeful gunoierilor, îl avea pe nenea Cristache Cuţu, de fusese şi la nunta lui, tramvaist, om al dracului, petrecăreţ, dus în lume. Venise în Cuţarida cu nevastă şi copii, se întemeiase cu ce apucase, vai de viaţa lui cum se trudea cu beteşugul de-l avea; că-l schilodiseră de-un picior în război.

Mahalaua prindea faţă. Iarba pierise în drumul căruţelor. În părţi rămâneau maidanul nesfârşit şi groapa fără margini, lată şi adâncă. Au dat ploile lui aprilie, apoi potecile s-au zbicit, oamenii forfoteau. S-au mai îndemnat vreo câţiva lucrători. Ba cu împrumuturi, ba cu economii, au plătit parcelele. Funcţionarul primăriei îşi făcea drum tot mai des spre locuri.

— Mişcă! Mişcă! Zicea Grigore cârciumarului. Creşte!

— Creşte, nene! Răspundea Stere.

Era altceva să vadă acoperişuri în dreapta şi-n stânga. Avusese dreptate jupânul lui: nici oraşul ăsta nu stătea pe loc, se lăţea. Statul scumpise de la o vreme preţul metrilor de pământ şi asta îi plăcea negustorului. „Ce, adică aici nu era bine? Se întreba. Ai treabă, te urci în tramvaiul cu cai la Tarapana şi până la prânz te-ai şi întors înapoi”. Stăpânea. Împrejur numai amărâţi, se uita la ei cu milă, n-avea ce le face. Chirică acarul şedea într-un fel de magazie de scânduri prin care bătea vântul. Venea seara rupt de şale de la muncă, se mai dregea cu un rachiu. Avea ochii în fundul capului, tuşea a doagă, sec şi adânc, îl mânca un vierme pe dedesubt. Ţinea nevastă şi casă grea. Copii, să nu-i mai numeri, tot galbeni şi duşi, cu colivă-n piept. Le căra mere într-un sufertaş. Nu prea încăpeau multe. Le arăta cârciumarului, râzând moale:

— Uite vecine, pentru mânji!

Scotea pe rând fructele cocârjite, verzi, ţinute iarna în paie până rodeau iar pomii. Îşi rupea de la gură să le cumpere. Abia avea de ţuica lui. Nu bea mult. După ce dădea bună seara, cerea un dorobanţ. Cu ce drag privea rachiul! Îl sorbea rar, pe îndelete. Îi plăcea mirosul iute şi curat. Când golea măsura, număra piesele de doi lei, le aşeza pe masă, apoi mai cerea una. Stere se uita. Dacă ar fi fost toţi muşteriu cum era Chirică, l-ar fi mâncat câinii. Sărăcie de om, nu altceva, usca locul pe unde trecea. Cârciumarul vorbea câteodată cu nevastă-sa: altcum, era să deschizi uşa ălor de aveau. Precupeţii erau filotimi, banii, bani, dădeau şi la alţii, dar ăsta ce să facă? Să-l poftească afară nu putea. Omul simţise şi, de unde la început mai spunea o vorbă, două, amuţise. Tuşea în coltul lui, apoi, ameţit puţin, pleca acasă. Lui Chirică i-ar fi plăcut să mai stea în cârciumă, să mai audă de una, de alta, dar nu-l băga nimeni în seamă. De la o vreme se înstrăinase parcă şi de-ai lui: de Spiridon şi de Matei. Băga capul între umeri, să nu mai vadă în dreapta şi-n stânga şi străbătea maidanul. În odaia lui ardea o lampă unsuroasă, murdară. Îşi auzea de departe copiii tuşind. Ziua, muierea ţinea uşa şi ferestrele deschise. Soarele încălzea pereţii, primenea aerul, dar degeaba. Erau prea mulţi la un loc! Priveau toţi prin geamuri la averea cârciumarului. Aşa ceva le-ar fi trebuit. Şi cu mintea lui proastă se gândea ce l-o fi adus pe negustor aici, la marginea oraşului? Nu înţelegea nici el, nici Matei din ce-si ridicase Stere zidurile. Când s-au mai învechit, femeile au tras-o pa Lina de limbă. Cu el nu era chip de vorbit, părea omul dracului. Au aflat de pe la lucrători şi gunoieri ce voiau să ştie. Se dusese vestea – că aşa e gura lumii, slobodă. Toţi îl vorbeau cu patimă şi duşmănie. Socoteala nu era rea, se gândea Chirică. Când ai bani, tot pe rachiu îi dai, să mai uiţi. Pentru ei nu era altă scăpare. Se sculau dimineaţa la cinci, se spălau la pompă, în stradă, îmbucau ceva la repezeală şi gata, la lucru. Treceau Cutarida, în drum se întâlneau cu alţi ceferişti din mahalaua vecină, îşi dădeau ziua bună, mai aveau de mers, că mai mult cu Matei umbla împreună. Se tăiase un drum nou spre Griviţa. Se scurtase şi timpul. Lăsau în urmă calea negustorilor, pustie la ora aia şi se despărţeau. Unul o lua spre Revizie, unde erau nişte porţi de fier, înalte şi late, ridica marca de alamă, saluta pe portar şi se îmbrăca în hainele de lucru; celălalt se îndrepta spre atelierul de tâmplărie, unde se reparau scaunele trenurilor, tot la muncă, limpeziţi de drumul făcut. Ziua trecea repede, la patru suna sirena de schimb şi plecau acasă. Griviţa se schimba. Strada lungă era plină de căruţe şi de oameni veniţi după târguială. Nici nu băgau de seamă când apucau spre mahalaua lor. Drumul trecea pe la Stere. Vedeau firma de tablă strălucind în soare şi mesele scoase afară o dată cu îndreptarea timpului. Spre sfârşitul zilei, curtea negustorului se umplea de chivuţe şi de gunoieri. Nu puteau să nu treacă să dea bună seara.

De la un timp se abătuseră pe la cârciumă şi nişte hoţi de bolintineni. Nimeni nu ştia cine i-a adus, mirosul ţuicii sau vreun cunoscut. Treceau groapa în faietoane înalte, pline de garniţe cu lapte, descălecau din fugă, priponeau caii lor voinici de stâlpii gardului şi intrau în prăvălie, vorbind în gura mare. Chipeşi oameni, os de domn, nu altceva; aveau sprâncene parcă desenate cu linia şi gurile pline, sănătoase. Purtau căciuli încă, deşi iarna trecuse, miloase şi bogate, din piele de oaie dobrogeană ori de astrahan. Îmbrăcămintea le era amestecată. Sub dulămile aspre de postav ascundeau cojoace albe şi în picioare purtau cizme. Călcau greu şi apăsat. Plini de bani! Stere îi simţise. Beau pe nerăsuflate, râdeau, lăsau polii şi plecau spre oraş, să vândă laptele şi untul adus în faietoane. Sub capra lor ascundeau putineie de brânză şi smântână. Când veneau cu muierile, aduceau frişca rece pentru boieri. Cârciumarul îi petrecea până la uşă, privea caii bine hrăniţi, hamurile curate lună şi îi întreba dacă se mai întorc. Ei picau la săptămână, la săptămână. Aveau un drum de judeţ spre şina barierei şi o tăiau mai scurt prin groapă, peste maidan. Cu timpul, negustorul le învăţase şi numele. Ele erau scrise pe căruţele albastre, desenate pe la osii, cu flori: Cristu Surcel, Niculaie Apopii, Bulancea, Nenişor. Deasupra numelui vopsitorul adăugase cu ştiinţă: propietar. Untarii erau pricopsiţi, aveau case la ţară, locuri de arat şi animale. Vacile dădeau câte douăzeci de litri de lapte pe zi, pe puţin. Veneau cu el la Bucureşti, nu era departe. Dacă plecau la trei noaptea dintr-acolo, pe la începutul amiezii ridicau drumul de bârne al camioanelor. După ce se însufleţeau cu rachiu, străbăteau Griviţa în goană, bătând burţile cailor şi se opreau pe la casele oamenilor cu stare, deşertau bidoanele, ascundeau banii în chimirele late de piele şi până la căderea serii erau la drumul jumătate. Sâmbăta, încărcau faietoanele cu pânză pentru neveste şi ibovnice. Se jucau cu miile. Totdeauna veseli, umpleau prăvălia, glumind cu Stere. Alde Cristu, ăl mai pişicher, un hoţoman şi jumătate, clipea din ochii săi mici, se scărpina după urechea găurită de care atârna un cercel de argint şi-i spunea:

— Merge? Merge?

— Eh, răspundea în doi peri negustorul.

— Fie vorba între patru ochi: dacă noi nu ne-om mai pricopsi: lăptarii, popii şi cârciumarii, că trăim din botezuri.

Şi râdea cu gura până la urechi. Cârciumarul, ca să le facă plăcere, râdea şi el. Era mai mare norocul că le căzuse în drum. Banii se adunau repede, se înmulţeau.

În câteva luni, locul se schimbase. Spre Filantropia crescu o mahala nouă. Către lacurile din marginea oraşului se ridicau alte curţi, mai arătoase. Altfel de lume. Proprietari se aflau numai de-ai pricopsiţi, cu bani mulţi. Umblau cu maşini şi aveau droaie de servitori. Între gardurile acelea de gresie, acoperite cu trandafiri urcători, se deschideau străzi pavate, cu tei pe margini. Casele rare, temeinice şi mândre, aveau caturi şi balcoane. Zidurile spoite cu var, în culori dulci, străluceau în soare şi pomii din curţile umbroase erau tunşi cu îngrijire. Pe aleile acoperite cu pietriş, alergau câini mari, cenuşii, călcând pe picioarele lor lungi, ca ale berzelor. De la scările de ciment se deschideau peluze de iarbă crudă, semănată, şi, sub tufişuri de oleandri, se ascundeau bănci verzi sau chioşcuri deschise. Ferestrele aveau perdele bogate, străvezii, cu şireturi şi ciucuri în margini, căzând în falduri pe pervaze.

Tarapanaua Filantropiei rămânea la mijloc, într-un câmp, despărţind cele două laturi de parcele aliniate de măsurătorii primăriei. Spre capul acestei lungi căi de piatră, se ridicau pieţe şi magherniţe de lemn. Alţi negustori îşi încercau norocul de-a lungul noului drum comercial. O zarvă veselă se auzea de departe. Tramvaiul scrâşnea pe şinele-i de fier, uneori caii se speriau, se aduna lumea grămadă, chip de-i mai porneşte! Camioanele pline cu cărămizi hurducăiau prin gropile pavajului. Deasupra străzii pluteau nori de praf. Pretutindeni se ridicau prăvălii şi curţi. Ţiganii descărcau nisipul şi varul. Zidarii nu mai lăsau mistria de când dădea soarele până în noiembrie. Între Griviţa şi şoseaua largă care ducea spre nordul oraşului, pe limba lată şi stearpă, se tăiau străzi. Mahalaua Cuţaridei se lăţise. Case noi, mai bune sau făcute la repezeală, din chirpici, spate la spate, umpluseră locul. Maidanul fusese împărţit în pătrate, metrii vânduţi ban cu ban, de nu mai cunoşteai. Primăria săpase cişmele şi pompe de apă la răspântii, că se înmulţiseră oamenii. Stere se întreba din ce se ridică lumea asta? Era o vreme de afaceri, nu se ierta om pe om. Pielea ţi-ar fi luat-o datornicii, fără milă. Năpăstuiţii nu se mai ajungeau cu banii. Muierile strângeau mălai şi cartofi, pentru că se spunea că o să se facă revoluţie şi n-o să mai găsească nimeni nici apă de băut. Pe spinarea amanţilor, unii se pricopseau. Şi pentru că se auzise că spre Cuţarida se vând loturi mai ieftine, dădeau care mai de care năvală. La buza gropii se adunaseră alţi ceferişti, lucrători, zidari şi gunoieri, ba şi un meseriaş cu briciul, Tilică, om necăjit, ridicat din nimic. Era un ăla pipernicit şi janghinos, numai sufletu-n el. Avea o traistă cu scule şi hârtia primăriei că a plătit în bună regulă lotul, un dos plin de tinichele, tare ca piatra, în spatele lui Matei, cu faţa spre Filantropia. Noul venit se oprise întâi la Stere, la cârciumă, se dăduse în vorbă cu Ilie, cu Spiridon, le-a spus cine este, oamenii l-au ajutat. Era nevoie şi de un frizer, că le crescuse părul ca la urşi. L-au sfătuit, i-au dat unul o şipcă, altul o ulucă, zece cuie, o tablă şi de milă, de silă, negustorul a pus restul cu dobândă. L-au făcut om.

Tilică a ridicat o baracă cu geamuri, legată în trei şindrile şi s-a apucat de treabă. Singur şi ăsta. Avea de lucru. Tundea lucrătorii, zidarii şi ceferiştii. Ştia să dea cu gura, să le spună câte-n lună şi-n stele, le rădea obrajii aspri, îi potrivea pe la sărbători; mahalagiii şi-au trimis şi copiii să le scurteze chicile. Mai târziu s-a plătit de datorii, şi-a cumpărat un sticlete, l-a pus într-o colivie legată cu funde bogate, o oglindă cam plesnită şi alte foarfeci. Era dat cu rachiul şi el, că avea mărunţiş din bacşişuri şi-i stăteau rău gologanii în buzunar.

Într-o primăvară se mai aciuase şi Gogu, un croitor, de lucra acasă. A dat vorbă prin vecini, muşterii se găseau. Lucra ieftin şi muierea lui se pricepea la croitul rochiilor. Nevasta meşterului abia încăpea pe uşă, o ştiau şi copiii, crescută din belşug, de-abia-i ajungeai la umăr. Florica o chema şi-i era dragă bărbatului de nu mai putea. Duminica ieşeau amândoi la plimbare pe Griviţa, se întorceau seara şi a doua zi o luau de la cap, el cu acul, ea trăgând la maşina de cusut fustele de stambă ale femeilor de ceferişti.

Înspre drumul cel mare al Filantropiei, puneau temelii zidarii. Săritori unul pentru altul. Lucrau la aceleaşi binale, scoteau bani frumoşi. Între ei mai răsărit era Ghiula, de tocmea lucrul. Antreprenorul le dădea pâine să mănânce. Cu el munciseră şi în Lipscani la case boiereşti şi în Văcăreşti, la Mandravelă, în Trei-Cuţite, cu neveste cu tot, nişte ţigănci pătimaşe de umpluseră pământul de copii. Rar îi vedeai acasă vara şi primăvara. Din martie îşi curăţau mistriile şi nu-i mai zăreai până dădea zăpada. Iarna tocau paralele la cârciumă, că n-aveau ce face. Îşi băteau nevestele, se mai tăiau pentru vreo curviştină; altfel, oameni cumsecade. Printre ei, erau şi vreo câţiva hoţi de s-aveau bine cu cei din groapă. Nu călcau mahalaua. Tot prin cartiere pricopsite îşi făceau veacul. Cărau rufele scumpe de prin curţi, le vindeau pe nimic, fugeau de sergenţi, nimeni nu putea să spună pe unde dormeau. Aveau ibovnice care-i ascundeau. Nu munceau, mâncau şi petreceau numai din ce dădeau la spate.

Altfel, oamenii se ştiau. Să tot fi fost vreo suta-două de suflete. Se lipiseră şi gunoierii. Trăgeau spre bordeiul lui Grigore. Ei între ei se înţelegeau. Odăile lor erau joase, făcute din chirpici, nu le păsa, obişnuiţi cu traiul prost. Unul, Tănase, şedea mai bine, avea gospodărie curată, spoită totdeauna cu var, că luase muiere vrednică, nu şedea. El tot pe la Stere petrecea. Îl vorbea pe cârciumar:

— Ăsta ne cumpără pe toţi!

Unii n-aveau de unde să-l ştie pe negustor. Gunoierul le povestea cum picase într-o seară pe maidan, cum îşi ridicase o magherniţă şi cum se ajutase cu şeful. Nu-l mai cunoşteai. Îi crescuse ceafa cârciumarului.

Ceilalţi ascultau cu ciocanele de rachiu în mână. Se minuna Tilică, se mira Gogu, el nu mai termina. Păi de unde să ştie ei ce nuntă făcuse? Ce mireasă era Lina lui, cum umblase Aglaia şefului să-l împace cu socrul cu care avusese o ceartă pentru nişte sume, cum le luase lor dobânzi, cum îşi cumpărase alte butoaie şi lucruri pentru prăvălie, viţă de om! Băgase băiat de prăvălie pe-o rudă de-a lui de la ţară, copil sărac, fără părinţi. Îl îmbrăcase, îl încălţase, era jupân, nu altceva. Umbla cu şorţ de piele, negustoria mergea, ieşeau bani. Stere tot pe drum se afla, după vin. Era când la Drăgăşani, când la Buzău, tocmea rachiul, mai avea vreun necaz, cinstea vameşii, aducea băutura, o descărca, începuse să pună deoparte. Oamenii băgaseră de seamă că se schimbase, îl apucase o poftă mai mare de câştig, nu s-ar mai fi săturat. Şi Lina, la fel, nu cheltuia, nu se bucura, femeie strângătoare.

Ce mai risipea, Aglaiei îi dădea pe furiş, c-o ajuta şi nu se putea altfel. O litră, două de rachiu acolo nu se cunoştea. Negustorul închidea ochii, n-avea ce le face, muieri între muieri se ştiu. Sutele se adunau în tejgheaua lui de tablă, se gândea să se mai întindă. Făcuse o odaie pentru băiatul de-l slugărea, îl milea şi se răstea la el, să-l înveţe meserie. Câteodată, când îl mai încălzeau aburii vinului, îşi aducea aminte de ucenicia lui la Pândele. Nu uitase încă palmele şi ghiontii, dar astea „îl făcuseră om”. Îi era drag să povestească cum îl adusese taică-său de la ţară şi cum îl băgase băiat de prăvălie la jupân. Domnul Vasiliu avea cârciumă mare în gura Lipscanilor la Piaţa Sfântu Gheorghe. Muşterii, gârlă. Oameni darnici, cu inimă largă. Nu se uitau la bani. Stăpânul îl tunsese din prima zi, şi-l pusese să se spele. Pe vremea aceea avea doisprezece ani şi abia învăţase să buchisească şi să socotească. Picat de la coada vacii, se speriase de ce văzuse în Bucureşti. Când coborâseră din vagonul murdar al trenului care-i adusese din fundul Olteniei, taică-său îi spusese:

— Numai cuminte să fii, că de rest are Dumnezeu grijă! Să asculţi şi să te supui, că aici sunt o mulţime de oameni. Fel de fel. Nu te lua după unu şi după altu. Tu de jupân să ştii. Ce ţi-o spune el e sfânt! M-ai auzit?

Stere privise mulţimea zgomotoasă, peroanele înalte şi locomotivele învăluite în nori de aburi. Şi când au ieşit afară şi au dat cu ochii de clădirile cu caturi, luminate de soare, s-au oprit o clipă în loc. Ce de vreme trecuse! Ce ştiuse el? Păzise oile şi boii, la câte-un Paşte îl luaseră ai lui pe la Râmnic, la bâlci şi atât. La stăpân e uşor să te duci, e mai prost să rămâi. De câteva ori voise să fugă. Era greu să roboteşti de la cinci dimineaţa şi până seara târziu. În nări mai simţea încă, după ani de zile, mirosul halatului albastru, peticit pe la coate, atunci spălat, cu iz de leşie.

Aşa începuse viaţa lui la oraş. Cât a stat la jupân, a văzut şi pe alţii. Unii plecau după câteva luni. El ce să facă? Unde să se ducă? Era legat, vândut stăpânului. Mătura prăvălia, căra butoaiele cu bere din curte, curăţase cartofi pentru bucătărie, ce nu făcuse? Norocul lui era că trăise rău şi nu se băga de seamă. Cel puţin la domnul Pândele Vasiliu învăţase ceva: să n-ai milă de altul. Mânca şi el cu ceilalţi, nişte lături rămase din farfuriile muşteriilor, dar nu se băga de seamă. Noaptea dormea într-o odaie lungă şi joasă, umedă şi întunecoasă, cu femeile laolaltă, bucătărese şi jupânese, se obişnuise, nu-i păsa. Tată-său venea o dată pe an, îi aducea o pâine mare, albă, făcută de surorile de acasă, îl pupa în creştetul capului şi-l întreba pe jupân dacă e ascultător. Domnul Vasiliu n-avea de ce să se plângă. Mai dăduse şi în el, nu se putea treabă fără scărmăneală. Greşea, i se cuvenea.

Anii trecuseră repede. Venise războiul. Deverul nu slăbise. Stăpânul mai mărise prăvălia, vânzarea crescuse. Jupânul avea învârtelile lui cu comandamentul nemţesc care ocupase Bucureştiul. Vindea şi cumpăra cartofi pe sub mână, cine-l ştia? După plecarea duşmanului, domnul Vasiliu avusese câteva încurcături, dar scăpase. Trebuie să fi ţinut bani berechet, gândeau toţi băieţii de prăvălie. Mulţi plecaseră, deschiseseră prăvălii şi ei, ajunseseră. Mai treceau pe la el, să-i mulţumească. Fără ajutorul jupânului ar fi slugărit încă.

Se ridicase şi Stere. Începuse să doarmă în patul bucătăreselor şi să bea pe furiş din ţuica stăpânului. De ziua acestuia, la Sfântul Pantelimon, se adunau sus în odăile întunecoase toţi cei de-l slujiseră. Nu-l blestema nimeni. Crescuse negustori. Îi aduceau daruri, picau cu nevestele, petreceau. Se uita Stere. Mai avea şi el puţin. Îi dăduse mustaţa. Duminica umbla în Cişmigiu după servitoare. La plecare, după încheierea socotelilor, îi spusese:

— Şi dacă mai ai vreo nevoie vreodată, ştii unde mă găseşti. Nevoia se ivise mai devreme decât crezuse. După nuntă, ridicase prăvălia cea nouă şi cam isprăvise banii. I-ar fi trebuit vreo zece mii de lei ca să se pună pe picioare. Cu socrul nu se mai avea aşa bine, nu putea să-i ceară. Unde să se ducă decât la jupân? S-a suit în tramvai şi-a coborât în Lipscani. Trecuseră ani de zile de când nu mai dăduse prin locurile acelea. A privit vechiul vad comercial unde-si mâncase anii şi tinereţile. Firmele erau neschimbate. Le bătea vântul. Lumea, forfotă. Abia te mişcai, parcă ieri plecase de la jupân. Vânzătorii te trăgeau de mânecă, îţi împuiau auzul, strigându-si mărfurile. Găseai ce voiai şi ce nu voiai: lână, sobe, putini, mosorele de aţă, rafie, panglici, sfoară, parchet de pus pe jos, preşuri şi covoare cu desene. A zărit de departe placa de sticlă, scrisă cu litere mari, albe:

PNDELE VASILIU, VINURI, GRĂTAR, BUCĂTĂRIE TRANSILVĂNEASCĂ.

Ca totdeauna, prăvălia era plină. Aici se făceau afacerile, la un pahar de drojdie. Veneau toţi lipscanii şi telalii, de schimbau banii. Stere îi cunoştea pe nume, pe fiecare; mai se găseau şi oameni noi. Cu ani în urmă, le cărase băutură acasă la neveste sau la ibovnice. Ce bacşişuri îi mai dădeau! Erau oameni veseli, care mâncau bine şi petreceau. Din banii lor se pricopsise domnul Vasiliu.

Cârciumarul se oprise în uşă, privise rafturile pline de sticle şi simţise vechiul miros de bere şi de carne friptă. La tejghea serveau doi băieţi de prăvălie, tunşi şi îmbrăcaţi în halate albastre, aşa cum fusese şi el îmbrăcat odată. Nevasta patronului, mai trecută şi mai grasă, şedea tot în cuşca ei de sticlă, înaltă, aşezată pe uri-postament de lemn, de unde pândea tot localul. Se apropiase prin mulţimea clienţilor şi ea îl recunoscuse. I-a pupat mâna şi a întrebat-o de Pândele.

— E cam bolnav azi, vezi că-i sus, i-a răspuns femeia, numărând un rest.

Nu prea avea timp de vorbit. Chelnerii aduceau listele de plată, aşezau banii pe tejghea şi ea ştampila bonurile, număra repede hârtiile, scuipând pe degete, cu unghia alegea restul, aruncând într-o cutie lungă de tablă piesele de doi lei şi de un leu. Până să-l întrebe ce mai face, el plecase.

A urcat vechile scări de ciment, a trecut prin coridorul întunecos şi a bătut la uşă. A auzit vocea slabă a lui Pândele poftindu-l înăuntru şi a intrat. Nimic nu se schimbase. Stere cântărise totul dintr-o privire. Acelaşi tapet albastru, decolorat, mai vechi, pe pereţii înalţi; acelaşi oblon care acoperea fereastra şi, în mijloc, masa scundă, plină de hârtii. Deasupra ardea lampa electrică cu picior lung, de porţelan, răspândind împrejur o lumină ostenită. Lucrurile abia se zăreau. Un miros greu de aer stătut plutea în odaie. Jupânul fuma. O dâră albastră, subţire, străvezie se ridica spre tavanul nevăzut. Peste hârtiile risipite pe masă, atârna o mână albă, mică, plină de inele, ca de femeie. Pe ea aluneca strălucirea lămpii. Domnul Vasiliu socotea cu un creion şi, când l-a simţit înăuntru, a ridicat ochii. Stere i-a desluşit prin pânza cenuşie de dincolo de masa încărcată chipul lunguieţ şi slab, părul argintiu pe la tâmple şi hainele necălcate, vechi şi lucioase.

— Tu eşti, mă? A întrebat.

Inima cârciumarului bătuse mai tare. Aceeaşi spaimă veche, ţinută ani întregi în suflet, a ieşit gâlgâitoare, sub piept. Palmele şi ghiontii lui uitaţi, glasul poruncitor al stăpânului, toate s-au adunat într-o frică neînţeleasă. Pândele i-a întins peste masă palma subţire, aproape străvezie. Privirile i se şterseseră şi veselia din ochi îi pierise. Parcă nu mai vedea lucrurile prea apropiate.

— Eu sunt, jupâne, sărut mâna!

— Stai colea, pe fotoliul ăsta! Se aşezase.

— Ia spune-mi, ce vânt te aduce pe la mine?

Iar scoase ţigaretul lui, în care vârâse o Remesea. O aprinsese şi în odaie se răspândise mirosul aromat al tutunului. Stere nu ştia cum să înceapă. I-a povestit ce-a făcut de când plecase de la el. Jupânul asculta liniştit, fumând. Când terminase, privise multă vreme în gol, fără să spună nimic. Stere tăcuse încurcat. Târziu, Pândele rostise cu lene:

— După câte înţeleg eu, ţi-ai făcut şi casă.

— Da, casă de zid, cârciumă în faţă, odăi de dormit, magazii, tot, o mulţime de parale m-a costat.

— Aşa e când faci avere.

Şi râse mângâindu-si sprâncenele subţiri.

— Am vândut vinul, cu ce mi-a mai adus muierea, tot în cărămizi am băgat. Socoteala n-a prea ieşit.

Se oprise puţin, să vadă dacă jupânul pricepuse. Cam greu, că acesta se gândea la altele. El tot bătea şaua!

— Acum, că s-a mărit prăvălia, trebuie capital mai mare. Zece mii de lei dacă aş avea, m-aş cârpi.

Pândele se juca cu ţigaretul. Îl lăsa să vorbească.

— Am trecut şi pe la dumneavoastră să vedem ce mai faceţi. Cucoana mi-a spus că sunteţi cam bolnav. Mă gândeam să vă întreb, să aud ce ziceţi.

Pândele fluiera încetişor. Stere şedea ca pe jar. Îi dă sau nu-i dă dacă o să-i spună pentru ce venise? Auzi pendula din perete bătând rar orele. Jupânul îşi aprinsese încă o ţigară şi spusese:

— Şi ce vrei să faci acum? Ţi-ai ridicat casă, ai mărit prăvălia. Mă, tu eşti pus pe pricopseală.

— De.

— E bine, mă.

Stere se gândea aproape cu pizmă că nu va avea poate niciodată atâţia bani să-si facă o prăvălie ca a lui Pândele, să ţină servitori şi să cheme musafiri, să bea vin scump cu ei.

— Dac-o să fii deştept, o s-ajungi bine! A mai spus.

Se îndoia, sau cine putea să ştie? Jupânului îi venise uşor, fusese neam de neamul lui negustor. Cu ce moştenise, cu ce mai strânsese, că era om hotărât, adunase avere frumoasă. Dar el? Altceva e să pui cărămidă pe cărămidă şi altceva să aşezi temelie. Poate copilul lui, dacă i-o ajuta Cel de sus.

Domnul Vasiliu aruncase fumul pe nări, tuşise scurt, stins şi îşi potrivise în jurul gâtului un fular alb, de mătase. Buzele i se ascuţiseră într-un râs tăinuit. Ghicise ce voia Stere, dar aştepta ca acesta să-l roage.

— Ei?

Cârciumarul îşi luase inima în dinţi şi zisese:

— Îmi trebuie zece mii de lei.

Se făcuse tăcere. Se auziră iar bătăile ceasului. Afară se mişcau pomii. Coroanele lor atingeau ferestrele.

— E o sumă mare. Nici nu ştiu dacă am atâta în casa de bani. Stere îngheţase.

— Dar, oricum, să vedem. Se însufleţise.

— Te cunosc, am încredere, dar banul e ochiul dracului: dai – n-ai!

— Jupâne, ajută-mă, ştii ce credincios ţi-am fost, că nu ţi-am ieşit din voie şi n-am să te uit. Păcat de cârciumă.

— Ştiu eu?

Mâinile îi tremurau şi păreau străvezii sub lumina palidă a lămpii. Tăcu câteva minute, muşcându-si buzele, gânditor. Când ridică privirile, în ochi îi strălucea o undă de şiretenie.

— Totul ar fi cum ar fi, spuse, dar mai e un chichirez. Lăsă vorba la jumătate, parcă ostenit. Eu dau banii cu dobândă. Ţie n-am să-ţi iau cine ştie ce, ai fost omul meu, dar nici aşa, degeaba! Zece mii de lei împrumutaţi de un negustor pe o vreme ca asta e ca o mână moartă. Facem poliţă, iscăleşti, eu îţi număr banii pe loc. Cu alţii n-aş îndrăzni. Fără girant, nu dau un pol.

— Domnu Vasiliu, las actele casei.

— Nu-i nevoie.

Se ridică de la locul lui, îşi puse nişte papuci de pâslă şi deschise casa de fier, zidită într-un perete. Numără suma de două ori cu spatele la el şi, când se întoarse la masă, mai adăugă:

— Învaţă de la mine. Nu-ţi bate joc de bani. Când ai o mie, înmulţeşte-o! Seamănă, dar şi culege. Dobânzile sunt sfinte: banii tăi sunt banii tăi. Din procente faci alţii. Îşi scutură ţigaretul, mă răsfoi o dată în faţa lui hârtiile de o mie şi, înainte de a i le întinde, îi spuse:

De obicei iau douăzeci la sută. Ţie nu-ţi cer atât. Zece la sută, e bine? Banii mi-i înapoiezi într-un an. Cum vrei: câte o sută, câte o mie, toţi odată, dar când se împlineşte termenul, gata! N-ai plătit, te execut!

Tu mă ştii. Peştele mare înghite pe cel mic! Am avocaţi, judecători, nu merge! Dai până la ultimul sfanţ înapoi!

Banii miroseau frumos a cerneală. Lui Stere i se făcuse frică. Poliţe nu iscălise niciodată şi ştia că nu merge să te joci cu banii când aveai de-a face cu oameni ca Pândele. De împrumutat, era uşor să împrumuţi, dar era mai greu să pui leu pe leu şi să înapoiezi suma.

Totuşi întinse mâna şi numără şi el. Erau nouă mii.

— Mi-am oprit dobânda, i-a zis jupânul. Aşa e la mine, iscăleşte. Şi i-a pus în fată poliţa, pe care scrisese cu mâna lui, cu litere de-o şchioapă, numele, adresa, suma împrumutată în litere şi cifre şi termenul datoriei.

— Dumnezeu să-mi ajute!

— Să-ţi ajute, mă băiatule, că te ştiu destoinic, dar, până să te-ajute el, ajută-te tu. Pune umăr, nu sta ca proasta.

Pe urmă l-a ispitit cui vinde, ce câştig scoate pe zi. Îl ascultase, stăruise şi la urmă zisese:

— Băiatule, acolo-i treabă de făcut. Zici că se ridică mahala nouă la tine, în Cuţarida?

— Da.

— Asta-i pâinea negustorului! Dar de-ale mâncării vinzi ceva? Coloniale, delicatese? Tu ştii cum e la noi. Băcănie, lucruri de băcănie?

— Eh, m-am gândit eu la astea, n-avea dumneata grijă, dar.

— Ce, dar?

— De, ştiu eu? O merge? Că aşa-mi spuneam: mai aşez nişte rafturi ca lumea, mai scriu două litere pe geam şi gata muşteriu. Ce, parcă nu mă pricep, că de la dumneata am învăţat.

— Aşa, mă, aşa.

— Reclama e sufletu comerţului!

— Mă, da eşti cam posac, mă! Mai deschide şi tu gura, trăncăneşte, bea cu clientul la cot, ce-ţi pasă! El plăteşte! Zice el că-i bine, tu zi la fel. Zice el că-i rău, rău este! Nu-l încontra! Muşteriul tău, stăpânul tău! Mai aduci vorba, încerci: „Mă nea cutare, dacă v-aş căra eu şi nişte zahăr pentru copilaşi, acadele, ba făină, că n-aveţi, niţel mălai, pastrama, ce nu trebuie la casa omului? Sare, borş, să facă nevasta, aici e aici!” De la lucru mic ies banii! Ascultă ce zic oamenii, pe urmă bagi capital în fleacurile astea şi să-mi spui mie cuţu dacă nu ţi-o place.

— Ştiu, jupâne, ştiu.

— Păi dacă ştii, de ce nu chemi, mă, zugravul să-ţi scrie pe uşă: Bun, curat şi ieftin? Cumpără-ţi un cântar, fii cinstit, că omul la asta se uită, cum îi pui punga în balanţă! La preţ arde-l, că nu ştie. Tu iei zahărul cu zece lei, i-l dai cu paisprezece. Ies patru leişori la chil! Uşor. Zici că-i puţin? Nu-i nimic. Patru şi cu patru fac opt şi cu opt şaisprezece, nu bagi de seamă, la săptămână să te văd: doi de colea, trei de colo, ei? Îţi faci suma şi asta pe deasupra! Câştigul de la băutură e altceva.

Se însufleţise, vorbea repede, aprins, cu dragoste. Aşa făcuse el banii. Totul e să te zbaţi, să nu te laşi, şi, pe urmă, Stere nu era un ageamiu. Jupânul zicea:

— Banul e ochiul dracului. Dacă nu ştii să umbli cu el, e mort! Nu mişcă, gata! Cum îl faci să umble, fată, se îngraşă, aduce sutele pe sârmă! Bagă în cap ce-ţi spun, că-mi place de tine, nu lăsa miile în tejghea! Asta-i moartea francului! Când stă, cocleşte, prinde rugină! Iei azi o sută din vânzare, n-o pune sub saltea, dă fuga a doua zi la piaţă cu ea, cumpără ceva, adu la prăvălie. Iar mai vinzi, iar mai cumperi. Marfa nu se strică niciodată dacă ştii s-o conduci. Cârciumăritul e ca la moară, macină într-una şi te-alegi cu ce curge. Pierzi la unele, altfel nu se poate, curaj să ai, vin alte câştiguri. Numai în brâu să nu ţii banii!

Stere ascultase cu trei urechi. Pândele ostenise. Îşi îndopase ţigaretul din nou şi tăcuse. Cârciumarul mai avea de adăugat ceva.

— Jupâne, la mine e lume săracă, nu prea au parale. Şi-au făcut casele din te miri ce.

Pe buzele subţiri ale lui Pândele trecuse un zâmbet.

— Ce dacă sunt săraci? Nu se spală, nu mănâncă? De unde cumpără mălaiul, săpunul? Nu de la tine, de la altul! N-au bani totdeauna? Nu-i nimic. Dă-le pe datorie, te-am mai învăţat. Datoria e ca buba coaptă, de ce-o laşi, d-aia creşte. Îl ştii cu leafă, fă-i loc în carnet! Azi îi dai, mâine-i dai, el nu zice nu! Tu scrii! La ziua lor, scoţi socoteala: atât şi-atât! Trebuie să plătească! Altfel nu le mai dai şi, când i-ai obişnuit, e greu să-i mai dezveţi. Socotelile ştii cum se fac. Tragi din condei. Din şase, ies şaisprezece. Ce, adică, dacă ei ar fi în locul tău, n-ar face la fel? Dacă le place, că n-o să cânte cocoşul tău pe gardul lor! N-ai să te duci să le ceri. Fă cum îţi spun!

După vreun ceas, Stere plecase. Afară, soarele ardea puternic. Privise casele din centrul oraşului, spoite cu var trandafiriu şi împodobite cu flori de piatră. Ici-colo se ridicau clădiri noi, cu mai multe etaje. Bucureştiul era plin de schele şi el ştia lucrurile de preţ din fiecare odaie, urcase pe scări tăinuite, umblase, bătuse la uşi, uneori faţadele înnegrite de vreme, cu urme vinete de ploaie, ascundeau camere cu covoare moi şi perdele de pluş în desene curioase, în care leneveau femei frumoase şi câini, unde se benchetuia şi se zvârleau banii. Toate aceste lucruri la un loc îl stârneau şi îi făceau o poftă sălbatică de viaţă.

A doua zi era la primărie. Clădirea cenuşie, înaltă, cu geamuri largi şi posomorite se vedea încă de departe, peste podul de piatră al Dâmboviţei. Scările erau pline de oameni, urcând şi coborând grăbiţi, vorbind tare. Intră pe coridoarele lungi şi reci şi se pierdu în acel du-te-vino. Greşi scările şi uşile, deşi nu venea prima oară pe aici. Mulţimea îl aruncă de colo-colo. Se agăţă de braţul unui uşier şi-i strecură un bacşiş în palma primitoare, întrebând de unde ar putea să scoată o autorizaţie pentru coloniale şi delicatese. Se gândea că mare lucru nu trebuie să fie, dar, cum nu cunoştea decât serviciul actelor de liberă desfacere a băuturilor spirtoase, merse mai greu puţin. Omul de serviciu îl trimise de la Ana la Caiafa şi el ameţi de atâta gălăgie, numărând treptele. Odăile în care intra erau pline de dosare şi aerul cenuşiu şi stătut mirosea a tutun prost şi a hârtie veche. Deasupra birourilor scrijelate, nevopsite, ardea un bec galben. Lumina de afară părea şi mai ştearsă. Aşteptă în câteva locuri la uşă. Funcţionarii aveau feţe încordate, ochelari mari, legaţi cu şireturi şi mânecuţe de satin lucios până la coate. Lui i se păruse că oamenii aceştia dezleagă lucruri încurcate, de nedesluşit. Tuşeau scurt, se mai uitau la el, dar nu-l întrebau ce caută. Foile îngălbenite foşneau mai departe. Cârciumarul îşi spunea că nu se face să-i superi decât cu bani şi privea mai departe, răbdător, prin ferestrele deschise, zidul verde din faţă, acoperit cu iederă. De afară se auzea fierberea oraşului, stins ca într-o apă. Uşile se deschideau şi se închideau, veneau alţi oameni, salutau cu voce tare, dădeau mâna cu funcţionarii, apoi plecau cu treaba făcută.

Se apropia prânzul şi el tot lângă praguri. Cei de la birouri scoteau pachete cu mâncare. Muşcau cu poftă, se uitau pe ferestre osteniţi. Aprindeau apoi câte-o ţigară. Începuseră să vorbească de-ale lor, râdeau. I se făcuse foame trăgând pe nas mirosul de mezeluri proaspete şi de muştar. Îl dureau picioarele stând rezemat de ziduri. In cele din urmă, se apropie de o masă plină cu hârtii. „Cu ruşinea nu faci treabă în viaţa asta”, îşi zise.

— Nu vă supăraţi, se adresă unuia cu ochelari, aş vrea să scot o autorizaţie.

Omul din faţă ridicase privirile, mai scrisese ceva la repezeală într-un registru şi mormăise:

— Ce fel de autorizaţie?

— Sunt negustor şi vând numai băuturi, aş vrea să deschid şi băcănie dacă se poate.

Funcţionarul îl cântări repede câte parale face şi se ridică:

— Cum nu? Se face, se face!

— Da?

— Dacă te servesc eu?! Îmi dai voie: Iliescu, arhivar. Şi când îţi trebuie?

— Păi, cât mai repede.

Celălalt îşi frecase palmele pătate de cerneală şi râsese.

— De, se face, dar trebuie să mişti din urechii Şi făcu un semn din degetele uscate.

— Mişc! Cum să nu, numai să scap!

Pentru atâta lucru pierduse o dimineaţă întreagă! Parcă nu ştia el cum se trăieşte, cum să nu ştie.

— Bine, atunci scrie dumneata colea o cerere cum ţi-oi spune eu şi las-o aici. Se face, se face.

L-a ascultat, a scris, a mai dat pe acolo, la o săptămână avea patalamaua.

S-a pus pe treabă. L-a chemat pe Matei. Auzise de la femeia lui că e tâmplar. L-a întrebat dacă nu voieşte să câştige şi el un ban. Ăsta, cum să nu vrea? S-au tocmit. Ziua se mărise, când ieşea de la lucrul lui, s-apuca de ciocăneală. Scule se mai găseau pe acasă, ba o rindea, mai un fierăstrău. A cumpărat materialul şi într-o săptămână Matei i-a dat gata rafturile. Banii câştigaţi tot la negustor în tejghea au rămas. I-a băut cu Spiridon şi cu Chirică. Pe urmă cârciumarul a plecat la târguit, a umplut prăvălia cu făină şi cu mălai, a cumpărat salam şi zahăr, calupi de săpun, drojdie de bere, luminări de seu galben, o terezie cum trebuie şi a scris şi o firmă nouă: COLONIALE ŞI DELICATESE. La Stere. A aşezat-o pe o rână a casei, să se vadă de departe. Au aflat vecinii, lucrătorii, gunoierii şi lăptarii. Iar s-au pus pe vorbă. Se întindea negustorul. Cu încetul, muierile s-au apropiat de rafturile vopsite proaspăt, au privit făina şi zahărul şi au început să cumpere. Se apropia Pastele şi prăvălia se golise. Stere a tocmit un camion, l-a umplut şi iar a îndopat rafturile. Îi plăcea şi Linei să aibă de toate, să cântărească, să ţină socoteli cu creionul chimic pe hârtie şi să dea restul. Se deprinsese. Era frumos cârciumăritul. O îmbăta şi pe ea sunetul pieselor galbene de cinci lei, adunate în tejgheaua cea nouă de tablă. Câteodată îşi uita mâna în bani, mângâind alama sunătoare. Până vorbeau lucrătorii, îi aşeza frumos, fişic după fişic, apoi îi răsturna pe o parte, să zdrăngăne. Îi era uşor acum să toarne ţuica în cinzecuri şi să umple litrele cu vin. Gunoierii deschideau uşa, deasupra căreia Stere atârnase un clopoţel. Acesta suna de câte ori intra cineva. Zgomotul vocilor amestecate, mai puternice sau mai scăzute, îi dădea o ameţeală plăcută. Parcă toată casa era plină. Adunătura pestriţă se însufleţea pe măsură ce le împărţea mai multă băutură. Metilicul aromea. Aburii de rachiu miroseau adânc, a prună, ca un parfum vechi, amestecându-se cu fumul de tutun, tare şi iute. Lumina se încenuşa şi rafturile abia se mai vedeau. Clinchetul paharelor ciocnite, izul de vin risipit pe mesele de fag, toate o făceau să fie veselă fără să ştie de ce. Când venea bărbatul în prăvălie, îl lăsa la tejghea şi aştepta comenzile răstite ale muşteriilor ameţiţi.

— Mai adu un chil! Striga vreun lucrător cu hainele lustruite de cărbune.

Ea înfigea pâlnia în gâtul unei sticle, răsturna damigeana grea şi pântecoasă până o umplea şi aşeza triftărul la locul lui, pe un raft. Oamenii o priveau. Nu îndrăznea niciunul s-o atingă cu vreun cuvânt. Simţeau ochii cârciumarului urmărindu-i şi le pierea graiul.

Zilele treceau repede. Seara, Lina aprindea lămpile. Stere cumpărase vreo trei. Fitilul lor lat şi înalt dădea o lumină blândă.

— Bună seara! Îşi urau mesenii unul altuia şi beau mai departe. Ştiuse bărbatu-său ce ştiuse: vadul era bun. Soseau mereu alţi clienţi, aduşi de cei vechi, care lăudau rachiul. Cârciuma era în trecere. Până în Griviţa, ceferiştii făceau un ocol scurt şi se înfruptau. Lucrătorii unde să-si spele gâturile de praf? Iar gunoierii, după ce descărcau zece-unsprezece camioane, cărau pe şoferi şi îşi lăsau banii negustorului. Ba se învăţase şi chivuţele să tragă câte o duşcă. Se mai îmbăta câte una, o scoteau măturătorii pe braţe afară, strângându-i fustele.

Reclame

Un gând despre „Eugen Barbu-groapa..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.