poemele toamnei

Prima zi versus ultima zi

Prima zi are întotdeauna emoție, energia începutului, temerile inerente și dorințele justificate sau nu. Ne amintim de prima zi de școală, de prima zi în câmpul muncii. Dar nu ne amintim de prima zi a vieții noastre, ziua când a înflorit dragostea în noi ori ființa noastră a fost cuprinsă de armonie. Ne amintim trauma integrării într-un tipar dar nu ne prea amintim momentele de devenire a ființei noastre.

Ultima zi ne-o amintim asemeni unui culegător ce își privește coșul plin cu mere mari și gustoase ori dimpotrivă cu câteva fructe pipernicite și acre.

În prima zi privim spre apus în ultima zi privim spre răsărit… doar că în prima zi suntem undeva în est și în ultima zi departe în vest. Nu m-aș mira ca cel mai apropiat sfârșit să ne vină din vest

 

Paharul de vin. De câteva zile trebuie să beau mereu ceva, nu contează că e bere proastă  sau tărie, vin de al meu sau o butelie de colecție. Beau pentru că nu îmi găsesc locul. Un amic zice că e bine că ai ce.

La început bei ca să deschizi porți, apoi bei să ridici diguri. Însă sfârșești bând pentru același motiv pentru care respiri.

Istoria începe cu vinul din paharul tău, acru și tulbure sau un demisec de calitate. La început bei doar ce e în paharul tău. Îi simți doar drumul și efectele. Gura arsă de tăria alcoolului și mintea scăpată de Paznicul Rațiunii. Apoi, așa cum paharul era vasul Aceluia, așa, la nivelul următor, alcoolul devine vasul întregii sale deveniri. Chiar și un nenorocit de vin hibrid, tulbure și acru, poate fi o întreagă istorie. Povestea copilăriei tale, a boltei de viță de vie, a sentimentului Acasă. Pentru că alcoolul devine o cheie și o hrană pentru suflet. Însă oricâte pahare vei bea în speranța că o să-ți umplii golul interior, dacă nu ești suficient de copt, nu vei reușii să-ți generezi decât o falsă durere de p..ă și o ciroză autentică.

Apoi vine stadiu trei în care vinul devine doar vin și nu mai dezvăluie nimic. Pentru că nu se mai adresează minții tale conștiente, te umple însă de toată istoria pe care o conține.

 

Femeia regăsită. De obicei nu ne place să ne regăsim femeile. Uneori se nasc resentimente, frustrări, dorințe.., învăluite într-o oarecare familiaritate dar sub semnul acelui E prea târziu. Reîntâlnim o străină cu o altă viață (o viață din care ne pare rău că nu mai facem parte, ne doare orgoliul că am fost excluși sau prostia de a fi plecat, dar de cele mai multe ori ne este cumplit de indiferentă).

Nu ne plac aceste reîntâlniri pentru că ne reamintesc eșecurile noastre, ne amintesc că timpul trece inexorabil. Nu ne plac pentru că nu ne place ciorba reîncălzită. E ca și cum ai fi tras de urechi, în fața clasei, de tovarășa învățătoare pentru că nu ți-ai făcut tema.

Doar ca excepție aceste întâlniri sunt o nouă oportunitate, pentru că timpul a trecut, voi nu mai sunteți aceiași, au intervenit multe schimbări. Nu știu dacă e o dovadă de maturitate și echilibru, ca atunci când te întâlnești cu o femeie cu care ai împărțit un vis și un colț de pernă să o privești ca pe o străină. Și cât de labil ești dacă încă strigă în tine.

Sunt femei pe care mi-aș dori să le reîntâlnesc deși știu că e prea târziu, sunt femei pe care nu mai vreau să le văd niciodată. Sunt Străine. Sunt femei ce mă bcur să le revăd și nimic din mine nu se tulbură. Și sunt excepțiile: eu sunt altul, ea e alta, timpurile sunt…noi, și cu toate astea aceea stare de grație există din nou, mai intensă decât a fost vreodată.

 

Între stăpâna cărților și stăpâna curvelor

Niciodată nu mi-a plăcut cuvântul asta. Nu îl văd pronunțat decât de o imitație de bărbat frustrat, un bădăran orgolios ce se răzbună disprețuind ceia ce ar vrea dar nu poate avea.

Că și femeile folosesc uneori acest apelativ pentru anumite surate ale lor este indiscutabil dar de obicei se referă la o ființă lipsită de caracter, de scrupule ce își înjoșeste trupul (mult de discutat aici), fără cuvânt, profitoare ordinară.

Stăpâna cărților este… bibliotecara. Cealaltă stăpână…e patroana de la striptis.

Pe vremuri consideram că armata este o replică grotească a societății noastre. Lumea cluburilor de noapte exacerbează aparența și instictele primare și exemplifică perfect mecanismul comerțului. Atunci când cumpărăm ceva o facem nu pentru că avem nevoie de acel produs ci pentru că ne satisfacem o nevoie sau dorință. Striptisul produce bani din exploatarea sexualității primare. La primă vedere vedem un dobitoc ce aruncă mulți bani pentru a vedea o femeie care se dezbracă dar pe care nu o poate atinge. O dată cu trecerea anilor am învățat că unii oameni chiar dacă par tâmpiți sunt departe de a fi așa. consumatorul de spectacol erotic…

 

 

Gravitație versus levitație

Ni se pare că trăim legați de pământ, condamnați să ne târâm la suprafața lui, să devenim niște târâtoare. Uneori devenim atât de triști încât nu mai putem, nu mai știm să privim spre cer. Ne obișnuim atât de mult să respirăm doar imediatul încât uităm cudesăvârșire că și vârful munților ori vecinătatea lunii poate fi respirată. Ne umplem de împrejurul nostru, ne sufocăm de atâta concret, ne intoxicăm de prea mult noi. Urâm acest omniprezent noi și devenim captivi în greața de el …devenim depresivi. Supraviețuim AMR-ul ca niște Triști.

Însă te-ai mira prietenie să-ți spun că te înșeli, că scuipi taman pe cel mai mare noroc al tău. De fapt levitația e legea universului nostru iar gravitația și lumina sunt cazuri particulare. De fapt gravitația și lumina sunt creații ale  în ultimă instanță ale vieții. Gravitația este o manifestare a mișcării și tot ce se mișcă trăiește. Da, chiar trăiește, chiar dacă este o trăire diferită de ce numim noi viață. Un măr care urcă în copac, trăiește. Din nevăzut/neștiut el se adună din măruntaiele pământului, se adună și crește prin rădăcini, ramuri, muguri. Atunci când îl vedem în blânda lumină de toamnă, roșu, și îmbieter de fapt călătoria lui se apropie de sfârșit. E bătrân și va murii curând. Prbușindu-se putrezește și din frumosul măr va rămâne …nimic vizibil. Se dezintegrează și se împrăștie în toate părțile. Levitează.

            Prin mișcare, printr-un anume fel de mișcare orice se naște, crește, se înmulțește, moare. Atunci când trăiește (prin trăit înțelegând vizibilul) crează în jurul lui o forță de atracție, o gravitație personală. Fără această gravitație personală cum credeți că un bolovan ar putea exista fără să se dezintegreze ori un măr ar putea să crească? Această greutate, această carismă, magnetism personal alpanaj al anumitor oameni este de fapt doar o formă de gravitație. Se știe că gravitația are legătură cu viteza , masa și volumul unui corp. La fel greutatea unui om, fascinația pe care el o produce asupra celor din jur e determinată de personalitatea și cultura lui, de mișcarea lui prin viață. Spre deosebire de oamenii ușori, manipulabili, duși de curent, omul cu greutate e stabil, calm, și paradoxal liber. Spre deosebire de firele de praf carbonic învolburate de vântul unor idei, omul greu are propria traiectorie. Acum putem oarecum înțelege paradoxul zen referitor la levitație: pentru a fi ușor trebuie să devi greu.

Orice posesor de armă scuipătoare de foc știe că traiectoria unui proiectil urmează o curbă, un soi de boltă. În ciuda logicii care spune că proiectilul ar trebui să aibă o traiectorie rectilinie-descendentă, acesta după părăsirea țevii începe să urce. Din această cauză armele de foc au la sistemul de ochire acel dispozitiv numit înălțător. Ce este această forță ce face ca proiectilul cu o viteză extrem de mare să aibă o traiectorie ascendentă și abia când viteza lui scade considerabil devine descendentă sub influența gravitației?

De fapt această lege e valabilă pentru orice proiectil, chiar și unei pietricele azvârlite dintr-o praștie sau săgeții eliberate de un arc. Dar de ce această forță de levitație ori poate forță centrifugă a pământului, care clar este mult mai puternică decât gravitația acționează doar asupra unui proiectil în viteză și nu asupra unui corp în mișcare lină sau nemișcat, aparent nemișcat pentru că funcție de sistemul de referință nimic nu e cu adevărat nemișcat…și pentru a fi în concordanță cu ceea ce am spus mai sus înseamnă că totul trăiește, e viu.  Iar ce nu trăiește nu e neapărat mort ci doar nemanifestat. Și iată că apare ca o concluzie mai mult decât logică faptul că moartea la fel ca și  gravitația și lumina este doar un aspect particular, o rezultantă-consecință a actului trăitului).

Construind o imagine a celor expuse apare o nemărginire în care se manifestă doar forțe de levitație, de împrăștiere, plutire, uitare.., în care apar entități conștiente-devenite ele însele prin ele însele ce generează alveole de gravitație. Apare astel o stratificare de alveole în alveole, de gravitații în gravitații în care orice corp/ființă e supusă gravitației celei mai slabe, respectiv gravitației corpului generate de sistemul în care există.

E posibil să ne eliberăm de această gravitație generându-ne propria noastră gravitație  care poate anihila la un moment dat ceaa a sistemului în care existăm sau cea care ne atrage într-o anumită direcție. E posibil (?) sper, să ne eliberăm de ea raportându-ne la gravitația sistemului superior (celui care ține în forța sa sistemul ce ne ține pe noi). Însă chiar nu știu cum să fac asta, o fi asemănător cu raportul la colonel în armată, sabotând modelul ierarhic de raportare? și cu consecințele respective.

 

și revenind la Lumină.

Generarea de lumină presupune o teribilă mișcare interioară. Omul luminat a făcut eforturi imense pentru a cunoaște, a înțelege. A făcut asta în zile și nopți până a ajuns la cunoaștere. În acel moment a devenit luminos, generator de lumină moment în care poate să îi lumineze și pe alții. Însă există destui întunecați ce descoperind în scrieri frânturi de lumină se hrănesc cu ele, se luminează asemenea unui copil speriat ce într-o noapte înfricoșătoare zăresc ceva la lumina unui fulger…sau chibrit și apoi au pretenția de a fi luminați și ai călăuzii pe alți întunecați pe drumul luminii. Acești rătăciți se pot recunoaște ușor, sunt cei ce caută lumina, cunoașterea în lucruri îndepărtate, exterioare. Singura cale autentică de luminare este prin efortul înțelegerii.

 

Omul bun versus omul rău

Noi românii suntem subiectul preferat al marilor experimente psihosociale. Poate pentru că suntem în același timp docili dar și îndărătnici, poate pentru constelația noastră psihosomatică, hibridul occident/orient cu multiple influiențe încarnate în noi de toți ce ne-au …futut, poate pentru că suntem un neam Vechi.

Când ești în carusel vezi frânturi de imagini ce te derutează și te confuzionează, de pe Margine vezi ansamblul. Și vezi/simți semnele noului experiment. Comunismul a creat omul bun. A luat individul și lovindu-l în cap cu ciocanul, mai scurtându-i din picioare cu secera l-a îndesat în tiparul omului bun. Omului moral, creator, egal pâna la extrem. Omul nou, de tip comunist trebuia să renunțe la individualitatea lui, la aspirațiile lui mărunte și să îmbrățișeze fără ezitare aspirațiile omului bun. Rezultatul a fost un individ cu șira spinării ruptă, ce a învățat să se prefacă pentru ai fi bine. Din păcate comunismul rămâne o imensă minciună.

Odată, când am făcut țuică am observat un fenomen interesant. Apa din răcer ce după distilarea primei căldări s-a încălzit puternic în treimea superioară, fiind rece în cele două treimi inferioare, până a doua zi, s-a uniformizat, fiind călâie. Dar începând distilarea s-a petrecut ceva f interesant, temperatura s-a disociat. Cu cel mai mic stimul de căldură produs de încălzirea spiralei în partea superioară câțiva cm din stratul superior au devenit destul de calzi și două treimi și trei sferturi au devenit f reci. Un fenomen asemănător a avut loc și în cazul experimentului comunist. Omul, care e gri, bun și rău a disociat aceste trăsături îmbrăcându-se în haina binelui dar refulând și apoi manifestând complementar răul. Manifestarea răului fiind îngrădită la nivel individual a creat acumulări și tensiuni în mentalul și emoționalul social ducând la manifestarea dualității și aberaților comunismului.

Acum suntem în plin experiment de creare a omului rău. La nivel individual suntem convinși că manifestarea binelui e o dovadă de anacronism, prostie, inadaptare, cale sigură spre eșec.., și ni ni se acutizează și stimulează trăsăturile negative. Nimeni nu ne face proști, invidioși, violenți, puturoși, bețivi, perverși.., astea toate există în noi dar mediul le stimulează manifestarea.

            În acest experiment de creare a omului rău văd cel puțin trei forțe importante implicate. O forță, ocultă și inteligentă, folosește neamul meu (dar experimentul implică nu doar neamul meu) ca debușeu/acumulator a energiilor negative pe care le generează o mare parte din populația lumii. E ca și cum ar face rău și ar da vina pe altcineva pentru a scăpa nepedepsiți. Toată energia negativă pe care gândurile și acțiunile lor le produc, tot întunericul pe care îl generează experimentele lor de tip: drogați, perverși sexuali, criminali, secte, antiartă, boli psihice, sclavagism economic etc și care pentru a nu îi afecta pe ei, pentru ai reduce presiunea  îl canalizează pe neamul meu relativ curat și sănătos pentru al ….anihila.

Neamul meu îl acceptă (neștiind ce face) fiind empatic și tolerant.

Dar arderea întunericului nu e deloc o treabă ușoară și implică mari suferințe. E o treabă în care și cei mai luminoși pot cădea sufocați. Și toate astea, tot acest furt al bucuriei vieții, toată această mizerie psihică aruncată în creierul oamenilor nevinovați pentru ca niște gunoaie cu chip de om să poată în continuare să trăiască porcin.

O altă forță ocultă implicată (sau poate tot aceiași) se folosește de acest experiment pentru a face bani și pentru a reduce populația planetei. Omul vicios, ignorant și manipulabil consumă tot ce i se bagă pe gât, ca urmare a vicilor sale își consolidează sclavia (credite la banci) și ca urmare a modului de viață nesăbuit se îmbolnăvește și se tratează ani (până moare) în mod ineficient și foarte scump. Pe de altă parte omul rău, cu acțiuni rele intră în conflict cu universul, legea Cauză/Efect există și funcționează implacabil. Numai că datorită creșterii vibrației datorită intrării în centura fotonică (fenomen simțit în anii 70 dar ajuns la apogeu în 2012) totul se întâmplă mult mai rapid, așa că plata pentru acțiunile greșite (boli, sărăcie, moarte) e foarte promtă.

A treia forță principală care urmărește experimentul, e o forță bună. Știe că omul are potențialul răutății în el și știe că acest potențial trebuie să se manifeste (chiar dacă manifestarea e foarte urâtă). Și se întâmplă același fenomen ca în cazul apei din răcerul alambicului. Partea bună a individului, reprimată se acumulează în mentalul colectiv (iar colectiv?!) și determină dinamici sociale. Nu pot să bag mâna în foc că această a treia forță(sau o fi tot aia, singură) nu este interesată urmărind aceste dinamici sociale tocmai de drumul și de soluțiile de supraviețuire a societății umane în viitorul mediu și apropiat. Pe de altă parte omul mai are totuși conștiință și poate gestiona răul ce erupe din el, e o minunată ocazie de al cunoaște și anihila/arde. Pentru că omul ce a depășit dualitatea, ce a cunoscut și îmblânzit fiara nu prea mai poate fi subiect în acest experiment.

Însă pentru majoritatea gri comunismul e o jocă de copii pe lângă crearea omului rău.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.