Îmi pare rău pentru cei care consideră activitatea dumnealor literară un eşec atunci când nu sunt apreciaţi la nivele fals înalte. Pentru mine literatura şi de fapt a scrie şi a publica este un gest de curaj, un act prin care reuşeşti în primul rând să te deschizi faţă de tine, să fii sincer cu tine însuţi, apoi cu ceilalţi. Mă repet şi spun că a scrie este cel mai bun tratament psihologico-psihiatric prin care poţi profund să alungi multe frici, să spulberi blocaje foarte vechi provocate de lipsa de comunicare cu tine însuţi în primul rând şi apoi cu ceilalţi.
Energia cuvintelor, împletirile acestor energii au acţiuni surprinzătoare, benefice.
O spun cu toată convingerea pentru că sunt un om care s-a ridicat din golul de după moartea copiilor, om care se considera vinovat că mai trăieşte şi mai ales inutil in acea clipă pentru existenţă. Nu am apelat la medicamente, alcool, păcăleli care ameţesc durerea, starea de disconfort emoţional. Scrisul m-a ajutat să redevin un animal social şi mai departe să revin la calea firească a oricărei fiinţe care tinde către spiritual, către profunda credinţă cu care se naşte.
Eşec din punct de vedere social este probabil faptul că nu mai particip la cenacluri literare, la activităţi culturale (destul de rar mai merg faţă de acum câţiva ani) din motive familiale, dar sunt profund conştientă că dincolo de superficialitatea evoluţiei sociale ca scriitor, cresc continuu citind, studiind tot ce îmi este dat ca informaţie să pătrundă în universul personal.
Nu plâng după premii, nu plâng după laudele celor care efemer deţin nişte pârghii în literatura actuală.
Scrisul este ca un fluviu de neoprit, iar inspiraţia vine mereu din existenţă, din toate formele ei de manifestare.
Iubesc scrisul. Nu scriu orice de dragul de a scrie, cum afirmau mai mulţi în ultima vreme. De fapt fiecare se spală pe cap cu propriile afirmaţii în timp. Acum ştiu de ce scriu, cum şi mai ales ce anume îmi face bine să scriu.
Cititorii se cern singuri după nevoile lor sufleteşti, spirituale şi de ce nu, şi materiale.
Toate cele bune tuturor! 🙂
–––-
Sunt foarte mulţi oameni care scriu cu bucurie, cu o profunzime deosebită pe care-i citesc şi îi admir cu toată fiinţa mea. Ei îmi hrănesc sufletul, întreaga fiinţă cu scrierile lor. Dacă ei îşi lasă pentru o clipă privirea asupra scrierilor mele mă declar fericită. Restul este cancan.

Reclame

Stare

Pe nisipul cald adorm tăcute
ultimele clipe de pace.
Este calmul dinaintea furtunilor de vară, știu,
însă, în această după-amiază îmbrăcată în muselină,
Cella Serghi îmi vorbește
din Cartea Mironei
despre inimi captive în cochilia timpului,
câmpul povestește despre maci,
marea îmi vorbește despre lacrimi
iar eu o mint că nu mă doare.
De ce se mai agață atunci de mine
dorul ăsta nătâng,
cand nici n-ai venit,
nici n-ai plecat,
ci te-ai insinuat dintr-o rătăcire,
și azi,
urmele acestea singure,
pe care le jertfesc înaintea mării
au căpătat duritatea silexului
cu care mi-ai semnat în piept condamnarea.
Oricâte fortărețe aș fi construit în jurul inimii,
oricâte castele de gheață mi-ar fi ascuns privirea,
știu doar ca te-am iubit fără să cer
că te-am așteptat fără să te chem,
cunosc doar în câte moduri ți-am conjugat sărutările pe pielea udă,
ai fi fost, însă n-ai fost,
nu-mi ești și nici nu vei fi
acela care…
Ce rost mai are tot iureșul de patimi?
De mâine, un stol de lebede negre
îmi vor purta pe aripi gândurile
către tărâmul uitării!
Ai fost prea blând, îți râd în față,
cuțitul a trecut razant pe lângă sufletul meu, și acum,
acum, număr absentă valuri ce vin
și se duc,
vapoarele pierdute în larg,
amforele nedescoperite
din adâncu-mi,
bătăile de inimă din care ai lipsit.
Ai fost prea blând,
și acum mă pierd în lacrimi,
îngân pierită o elegie cu gustul sării în memorie
și îți trimit îmbrățișări nude la capătul zărilor,
acolo, unde nu-mi ești,
acolo, unde nu mai ești,
la capătul zărilor,
acolo unde eu…
Eu…

Cristina Oană.

Amely

Noaptea s-a scurtat brusc, la 5, 30 m-am ridicat din pat, Amely dispăruse ca de obicei, îmbrăcare rapidă, mậncare la fel de rapidă apoi pe scări pậnă în dreptul maşinii.Rece afară, rece motorul la pornire , înjurături pe centura încărcată cu camioane.Oraşul doarme pitit în ceaţă, drumul e bun o perioadă apoi pe urcare devine mofturos.Pădurea se culcă obraznică de la un moment dat şi aproape prind între roţi prăpastia ce se cască în stậnga apoi în dreapta.Uns în toate transpiraţiile, am tras de volan atật cật să nu omor măgarul legat de cutia pe roţi numită căruţă.Din păcate oglinjoara mea de la minunatul golf 3 s-a dus la veşnicele plaiuri ale vậnătorii ruptă într-o vajnică luptă cu atelajul bălegos..

-Mitale ai mere la sat sus ? mă întreabă vizitiul oprindu-şi  maşinăria.Păi mitale cu asta te duci aclo?

-Da’ cu ce mama mamii ei de maşină să mă duc? Cu atậta pot, atậta am.Mi-ai rupt oglinda, te costă băiete!

Dă din mậini a lehamite apoi mậngậie măgăruşul şoptindu-i uşor în urechi:

-Vasilică, ne pune nea ăsta la plată.Cum scăpăm de datorie?

Animalul dă din cap, se suceşte cu tot cu maşinăria pe două roţi apoi îmi pune la pămậnt şi a doua oglindă retrovizoare.

-Văd că deja –i bai! Zice vizitiul punậndu-şi mậna în cap.Ce-mi faci Vasilică? Eşti supărat că a murit tanti Lina? Las’ că şi io sufăr da’ s-o duce în locuri mai bune, aşe’

Încerc să pornesc golfuleţul, drumul urcă apoi coboară în zeci de trepte pậnă cậnd maşina refuză să mai pornească.

-Gata! Ne-am dat naiba!  O să dormim aici ca nişte pustnici tu şi eu.Măcar de am ajunge în satul acela..

-Mitale stai aice’ în drum? Apare de nicăieri vizitiul cu atelaj şi măgar cu tot.Noaptea umblă ursu’, lupu’ , mitale pari cam pierdut p-acilea..

Dă din nou o tură maşinii îmbufnate, se scarpină în pălărie apoi îmi şopteşte :

-Io’ te vreu’ a scoate de aici.Dap, vreu! O ţigarie ai mitale? O papirosă ai? Mi arde pe piept şi-mi trebe’!

Scotocesc prin maşină şi dau de pachetul uitat de Amely  apoi il întind sperậnd la o soluţie miraculoasă.

-No stai aşe’, trag eu în piept un fum şi me’em da?

Trasul în piept durează cật două pachete de ţigări fumate încet, tacticos apoi şopteşte ceva măgarului, probabil ceva tandru căci copitatul urecheat mă linge pe faţă, roade cu hărnicie husele maşinii şi într-un final pornim.Pornim cu el pe pot de trăgător iar eu pe post de atac de cord căci maşina zboară piesă cu piesă prin pădure pậnă în sat..

-Hoo!! Hoo nebune ho! Strigă el în dreptul clădirii care se vrea şcoala generală cu clasele 1-8.Oprim, cobor , Vasilică se tot duce cu fosta mea maşină de acum şi o propteşte straşnic între doi duzi imenşi.

-Măcar lasă-mă să-mi iau bagajele! Îl rog eu pe harnicul vizitiu.Dacă maşina mi-ai făcut-o bucăţi lasă-mi bagajele !

Directorul mă aşteaptă în uşă, fumează liniştit , rậde cậnd mă vede şifonat în aşa hal.Lậngă el stă lipit de uşă Stamatiu, învăţătorul:

-Bine ai venit la noi! Îmi întinde el mậna dreaptă.Ai avut un drum greu.Greu nu-i aşa domn’ Pricopie?

-Şi încă n-a vinit iarna.Eu sunt Pricopie, director al acestui aşezămậnt, profesor de sport şi relaxare.Vino în cancelarie! Să te prezint!

Şcoala arată grozav pe interior cel puţin primii metri pe care-i fac în marmura odată albă.Uşa cancelariei se deschide hulpavă aruncậndu-mă  direct în pauza mare.

-Uite că a sosit şi omul pe  care-l aşteptam! Mă împinge directorul între două doamne şi un preot.A sosit, maşina e la reparat! Rậde învăţătorul  frecậndu-şi barba deasă pictată în alb negru.

-Cum ai călătorit? Mă întreabă preotul  strậngậndu-mi straşnic mậna.Las’ că aice o duci ca-n sậnul lui Avram.Cu voia Domnului te vei aşeza printre noi şi vei călăuzi cu suflet aceste mioare rătăcite.

Primesc cafea, cornuri care au deja cậteva zile de şedere pe meleaguri montane apoi elevul de serviciu se iveşte în cancelarie:

-Domnule director, Isodor o spart cutii cu lapte în clasă! E plină podeaua cu lapte!

-Vin imediat să-i rup urechile nesimţitului! Ce oră aveţi amu’?

-Religie domnule, expiră fata cuvintele apoi închide uşa încet, rămận alături de director, preot  şi una din profesoarele tinere.Cancelaria e mică, înghesuită între 3 dulapuri mari , masa plină de cataloage, căni de cafea, pachete de ţigări desfăcute, directorul intră şi iasă nervos din cameră apoi deschid şi eu gura direct sub ochii albaştrii a tinerei domnişoare :

-Cred că n-am cu ce pleca de aici, măcar să mă pot spăla, întinde seara pậnă mi se repară maşina.

Fluturi de hartie

-Pune bine masca pe mufalặu! O sặ dau cu lacrimogenặ şi nu vreau fetițe plậngặcioase da?

Platoul s-a rupt în bucặți din cauza ploii dese, nebune.Bolcaş a coborật hotặrật sặ ne ținặ uzi acolo, sặ ne chinuie.Picuri mari, grei cad peste noi, boabele de apặ intrặ perverse în haine lipind materialul de piele.Tặcere cum n-am auzit în viața mea! O da mint! Paşii locotenentului strặbat distanțele plutonului intersectậndu-se cu cele a lui Bolcaş, cerul copiazặ lacrimi într-o lucrare numai de el ştiutặ.Trag aer în piept, masca a rặmas fixatặ acolo între nas şi frunte obturậnd toate ieşirile şi intrặrile.

-La dreap-ta! Pluton stai! La stận-ga!

Cordoş s-a întors invers, eu la fel plus încặ vreo  doi trei adormiți.Imi revin rapid atật cật sặ nu mặ vadặ locotenentul sau Bolcaş.Bặi da’mặ doare mặseaua f*t*-i! Mặ doare adậnc pậnặ-n moalele capului şi m-ai cặ aş bặga baionetặ în maxilar s-o scot dracului afarặ!

-Ce-ai mặ boule? Te doare mặseaua? Vrei sặ ți-o scot eu? Culcat!

Ating pặmậntul odatặ cu cizma locotenentului ce mặ apasặ vậrtos în ciment.Masca s-a lặțit acolo jos obturậndu-mi toate şansele de a vedea sau mặcar a respira:

-Vine jurặmậntul şi voi dormiți curvelor! Vặ purtați ca nişte  virgine cậnd vedeți p*la! Aici e armatặ! Aici nu bặgați decật instrucție! Instrucție bặ!!! Bolcaş dặ-le ture pậnặ pe stadion! Scoalặ mặ de jos! Înainte fuga marş! Sặ nu dai masca jos auzi? Ce,  nu poți respira? Fuga marş!

Stadionul parcặ fuge din calea vieții mele.Locotenentul se ține scai de mine lovindu-mặ cu pumnul încet aşa ca sặ prind plutonul din urmặ.Gura-mi cascặ foamea de aer, nasul arde pielea sub bucata împuțitặ de cauciuc.

-Nu te opreşti auzi? Dacặ ai cặzut stai un an închis da? Fuga marş! Fuga marş!

Alerg ziua de apoi şi ziua care sặ vie pentru mine din nou.Vặd cặ s-a plictisit sặ mặ urmặreascặ şi îşi aprinde o țigare regulamentarặ.Fumul mặ învặluie cặci am reuşit cumva sặ dau plasticul deoparte.De’ mặ vede am pus-o!

-Pluton adunareaa! La mine adunareaa!!

Cortul militar a crescut minutar ridicat de cặtre soldații companiei a treia pontonieri.Locotenentul aruncặ fiola de gaz înặuntru apoi îmi face vậnt fặrặ prea multặ introducere.Din vitezặ uit sặ-mi aranjez masca şi gust serios porția de lacrimi şi usturime.

-Nu-i bunặ masca mặ Bolcaş, ce dracu’i-ai dat ặstuia? Se rặțoie lentul ridicậnd pumnii spre ungur.

-Dat mascặ bunặ, verificat eu! Bandit el! Romận face pe hoțu!

-Face pe mặ-ta mặ!  O sặ bagi arest de te mai aud cặ-i dai cu maghiarismele auzi? Bagặ 30 de flotặri aşa ca de la un locotenent romận sadea!

Grặsanul s-a conformat cuminte suflậnd locomotivặ sub povara exercițiului.Locotenentul s-a pierdut printre  frậnturile gardului ce înconjoarặ unitatea militarặ.Revine cặtre mine zicậnd:

-Ai iubitặ soldat?

-Am sặ trặiți!

-Unde-i?

-La facultate în Timişoara sặ trặiți!

-Aha.Studentặ, boboacặ da? Fặ 5 paşi în fațặ! Executarea!

Am ajuns în dreptul lui.Mặ priveşte de jos în sus şi invers.Se roteşte ca o gặinặ pe ouặ, mậrậie ceva apoi dặ din cap:

-Mdah.Nu te-ai tuns, barbặ ai, bocancii nu-s fặcuți regulamentar.Stậnga-m-prejur! Stậnga împrejur! Stai!

Am ajuns în fața plutonului sub privirile lor tậmpe.Nici cặ a mea ar fi mai grozavặ zặu aşa!

-Soldatul acesta are prietenặ! Ați priceput mặ? Are gajicặ în Timişoara! Studintặ auzi! Tu auzi Bolcaş?

-Aude la dumneavoastrặ sặ trặiți!

-Aşa deci! Are iubitặ! Adicặ mintea-i plinặ de vise, de gậnduri cretine! Viseazặ c-o f*te! Asta viseazặ el! El nu ştie cặ iubita lui se f*te cu altu’acu’! Voi nu ştiți cặ iubitele voastre se f*t cu alții acu’! Mai puțin Cordoş care se f*te cu caprele şi oile! Lui n-ai ce-i cere mặ! El dacặ-i dai o oaie zice cặ-i Lena din marginea satului! Bun! Pluton la mine!!

Colegii mặ urmeazặ grặbit aliniindu-se în spatele ungurului.Locotenentul se roteşte din nou gặinặ, curcặ beatặ apoi ridicặ degetul sus:

-Ce se aude soldat? Ce se aude?

-Trenul sặ trặiți!

-Stậnga-n- prejur! Drepți!

Trenul taie colțul gardului intrậnd puternic în dorurile mele.Se duce spre Timişoara! E plin de oameni liberi! Plin de fete! De tineri ce nu fac armata! Dumnezeule mare! Uite-l cum se duce trặzni-l-ar!

„Care p…. ma-tii esti Seneca, ma?”
„Maromet” a fost unul dintre cei mai sangerosi tortionari, comandant al celei mai salbatice inchisori. Fostii detinuti povestesc ca intr-o zi Maromet a vazut o maxima scrisa pe peretele unei celule: „Cine stie sa moara nu va fi niciodata rob” (Seneca). Infuriat, le-a strigat celor din camera respectiva «Care p…. ma-tii esti Seneca, ma?! Iesi afara!!! N-auzi, ma?! Iesi, ma, afara!!!». Suparat, a cerut tabelul cu detinuti, dar Seneca nu figura nicaieri. Pana la urma, un student i-a spus ca Seneca e la tribunal. Dupa ce a injurat, „Maromet” i-a dat din nou ordin capitanului: „Mergi in poarta si, cand o veni Seneca de la Tribunal, sa mi-l aduci mie! I-arat eu lui Seneca, Dumnezeii ma-sii!”
(Grigore Caraza – Aiud insangerat.)

altfel se măsoară aici eternitatea

pe uliţele acestea Dumnezeu umblă nestingherit
câinii îi ştiu mirosul
copiii îi cunosc mângâierea
oamenii nu obişnuiesc să încuie porţile
deschizi o ușă
aburul sfâșiat al mămăligii se ridică în nouri
deschizi o fereastră
luna își mijește geana peste ochii lumii
miroase a chilie şi a înger
a nuci uscate şi a mântuire
bătrânul zâmbeşte
stejarul tresare în lemnul porţii
obrajii brăzdaţi de nevoi
mâinile uscate
buzele strânse
acestea sunt doar instantanee
timpul are timp
anii sunt crestaţi pe răboj
și numărați pe degete osoase și lungi

altfel se măsoară aici eternitatea