Pentru Anton

APWHITE.

Mă privește cu ochii ei de cunoscătoare în ale sufletelor și știu că nu am nicio șansă să o mint.
– De foame, nu de alta, îi șoptesc pe un ton scăzut și rușinos.
– Mă gândeam eu. Tot așa vă e, nu?
– Cred că și mai rău…
Îmi pun cotul pe ochi și încerc să țin în frâu șuvoiul de sentimente. Unele sunt prea puternice și mă îneacă.
– Plângi, copilă, îmi spune buna mea doctoră.
– De-aș putea, îi spun eu încet. Îmi e așa rușine…
– Adela, nu! Te bat cu mâna mea așa slăbită cum ești. Nu e o rușine să fii copil și să fii sărac. Nu ține de tine, deși Dumnezeu e martor că ai făcut atât de multe pentru familia ta. Ai sacrificat atâtea. Nu o condamn nici pe bunică-ta. Amărâta de ea a făcut ce-a știu mai bine și nu v-a dat la orfelinat. Dar să nu-ți mai fie rușine cu tine absolut niciodată în viața ta Adela. Ești o luptătoare. Și în final o să fii învingătoare.
Cuvintele ei îmi picurau pe suflet. Parcă mi-l bandajau, așa mă simțeam sub ele. Am stat în liniște câteva minute bune, doar suspinând din când în când, în timp ce buna doamnă doctor mă mângâia pe par.
– Adela, cred că norocul tău e pe cale să se schimbe.
Mi-am dat mâna jos de la ochi și m-am uitat la ea curioasă.
– Anton? am întrebat șoptit
– Da, Anton, mi-a răspuns doamna doctor în timp ce zâmbea cald. Dar poate că nu realizezi că e vorba de Conul Anton.
Sunt încurcată.
– Conul Anton nu este bătrân?
– Bătrân a fost. Acum e la răcoare între patru lemne, Dumnezeu să aibă mila de sufletul lui. Tu știi că eu nu sunt femeie rea, dar asta era mai rău ca dracul.
Zâmbește și mă mângâie în continuu. Buna mea doamnă doctor…
– Nu știu cum de nu ai auzit încă, doar e un sat mic. Să tot fie șase luni de atunci.
– E mic, știu, dar eu sunt și mai mică decât el. Cine să-mi spună mie lucruri d-astea dacă pe mine nu mă interesează. Și nici nu m-a afectat în vreun fel. Săracă am fost și înainte, săracă sunt și acum.
– Roata se mai și întoarce, Adela, mi-a spus ea enigmatic. Acum, am niște întrebări serioase pentru tine. De ele depinde ce o să se întâmple în continuare. Și apoi am niște sfaturi. Nu știu dacă sunt eu cea mai în măsură să ți le dau pentru că nu sunt specializată în domeniul ăsta, dar cum nu-i nimeni la coadă o să o fac eu, adaugă în timp ce îmi face subtil cu ochiul.
– Bine, doamna doctor.
– Ești fată mare? a întrebat.
Cred că m-am înroșit.
– Da, sunt.
– Jură-mi Adela. Ești o fată frumoasă cum a fost și mama ta și sunt sigură că băieții nu-ți dau pace. Nu vreau să verific și o să te cred pe cuvânt, dar nici nu vreau să fiu mințită. Jură-mi!
– Jur, doamna doctor. Poate că sunt drăguță, nu zic nu. Dar doamna doctor, sunt mai săracă decât sărăcia. Nimeni nu mă vrea. Ce să aduc eu dacă fac casă cu un bărbat?
– Adela o să vină o zi când o să realizezi că tu ești o comoară. Da, tu ești comoara.
M-a mângâiat iar pe păr, ușor ca un fulg și apoi s-a aplecat și mi-a pupat fruntea. S-a auzit o bătaie scurtă în ușă, semnalul pentru doamna doctor.
– Acum o să vină o doamnă să vorbească cu tine. E mama lui Anton, poarta-te frumos cu ea, Adela!
A mai rămas o secundă pe loc, cu privirea pierdută la mine și apoi a schițat un zâmbet scurt.
– O să fii bine Adela! Știu că o să fii. O să vin să te vizitez zilele astea să vorbim ce nu mai avem timp acum. Să fii fată ascultătoare ca întotdeauna și o să-ți fie bine. O să fii bine, da.
Apoi a plecat.
Mama lui Anton nu arată cum m-aș fi așteptat eu. E mică și îndesată, ca și cum forța ei s-ar fi așezat pe lat, nu pe lung.
Mă întreb de unde ți-ai luat tu înălțimea și măreția, Anton?
Nu e urată, dar are ca bunica Lina aceeași față incapabilă de zâmbete. Conul Anton, răposatul de acum, era un om crud. Așa îl știa toata lumea, de om rău și necruțător. Ea pare la fel. Genul de om pentru care cei inferiori nu există, nu sunt tot oameni. Ochii albaștri, spălăciți, taie în carne vie când se uită la mine. Gura e abia schițată, ca o tăietură orizontală în puzderia de riduri verticale.
– Te-a vizitat aseară? începe cu o voce înceată și totuși tăioasă, genul de voce ce dă porunci, niciodată rugăciuni.
– Cine?
– Nu face pe proasta cu mine! Doctora a zis că te duce capul așa că nu mă prostii. Zi, te-a vizitat?
– Nimeni nu m-a vizitat aseară. Am găsit apă și băutură pe noptieră când m-am trezit noaptea, dar nu știu când au fost aduse.
Pare împăcată.
– E bine, nu te-a vizitat. Așa mi-a zis și doctora, dar eu știu cum sunteți voi, mincinoase. Pe mine nu mă minte nimeni, ai înțeles?
– Da, doamnă, o asigur ușor speriată.
Pare mulțumită de răspuns, ușor îmbunată.
– Alea am pus eu să-ți fie aduse. Deci încă se mai poate…
Dă câteva ture prin camera, fără noimă, cu gândurile plecate. Cotește brusc doar atunci când se apropie de zid și în cele din urma se oprește la fereastra.
– Îți place camera asta?
– Da, foarte mult. E liniștită.
– Da, liniștită, așa mi s-a părut și mie mereu, adaugă și-mi lasă vag senzația că și ea a stat aici cândva.
Stă cu spatele la mine și am impresia că nu mă consideră îndeajuns de importantă să mă învrednicească cu privirea. Pentru mine e mai bine așa, sub privirea ei sunt sigură că nu aș reuși să vorbesc.
– Poate să fie a ta. Camera ta. Ce zici?
– Nu înțeleg. Sunt confuza, chiar nu înțeleg. În calitate de ce?
Tace câteva clipe lungi și am impresia că soarta mea e jucată în mintea ei. Se hotărăște și se răzgândește vizibil de câteva ori. Eu mă rog.
– Anton e un bărbat special, îmi spune calm cu vocea ei neobișnuită să fie calmă.
– Da, știu, o aprob imediat.
Râde. Chiar poate să râdă deși nu aș fi crezut-o în stare.
– Copilă, ești naivă. Nu știi cât de special e Anton pentru că ești…să zicem, mică. Deși eu nu mai sunt de mult nici mică, nici naivă și abia îl înțeleg. Eu nu sunt o femeie rea, o să vezi. Sunt o femeie bună și darnică cu cei ce sunt lângă mine. Tu, copilă, o să fii lângă mine. Nu-i așa?
Tot nu înțeleg ce vrea, dar o aprob ușor din cap.
– Ieri am făcut o mică criza de inima când te-am văzut aici. Nu mai sunt tânără…
Tac și o las să continue.
– Vezi tu, Sebastian Anton a fost un copil minune. Nașterea lui a fost o binecuvântare de la Dumnezeu, un cadou la care nici nu aș fi îndrăznit să sper dată fiind situația de atunci. Și a fost iubit și răsfățat cât zece copii la un loc. Mereu a fost ca el, toate cum i-au plăcut. Nu e bine să crești așa un copil, acum știu, dar atunci doar pe el îl aveam în casa asta mare și goală. N-am avut niciodată un om să schimb o vorbă aici, doar pe el. Nu, nu mă plâng, am avut o viată bună, dar ceea ce încerc eu să-ți spun e că nu am realizat ce monstru construiesc. Cât trăia taică-su îi tot găseam scuze, că e așa doar ca să poată răzbi din tirania lui, că e bărbat tânăr și are și el pofte, nevoi… Dar acum știu, că Anton e așa cum e, cum a fost mereu și eu nu am vrut să accept…
Tac șocată și plină de scârbă. Cum poate o mamă să vorbească așa de copilul ei în fața unei străine?
– E crud! Și violent! Zilele trecute a bătut un cal până la sânge pentru că nu a mers galopul așa cum îl voia el. Și-n râpă dinspre pădure am pierdut șirul leșurilor de orice fel aruncate de slugi după ce au ieșit din
mâinile lui. Ii place să epuizeze animalele. El zice că le face să-și depășească limitele. În realitate doar le aduce la limita și dincolo de ea. E adevărat că sunt ani de când nu a mai omorât vreun animal, dar instinctele sunt acolo, în el. Și nu-i capabil de sentimente, de compasiune, de milă. E un bărbat frumos ca păcatul și negru pe dinăuntru. E blestemat, așa mă gândesc câteodată. Să mă ierte Măicuța Domnului, dar așa cred uneori. Prea e crud!
Continuă să stea cu spatele la mine și privește prin geam departe, un fel de detașare de treaba neplăcută pe care o face acum. Eu nu accept un cuvânt din tot cea spunea ea. Nu, Anton, tu nu ești așa!
– Ii plac femeile, normal. De mic a fost așa, lingușitor pe lângă partea femeiască fără să dea nimic în schimb. O îmbrățișate nu am primit de le el, niciodată… Acum, că e bărbat, umblă din femeie în femeie. A ajuns să-mi fie rușine să mai scot obrazul în lume, mereu mai aud câte o pățanie.
Iar tăcere.
– Vreau să-și ia nevastă, să-mi facă nepoți. Să-și țină copilul în brațe și să-i vină mintea la cap. Te întrebi de ce îți spun ție toate astea, nu-i așa?
– Așa e, nu vă înțeleg.
– Vezi tu, Adela, tu nu ești ca ei, îmi spune și face gest larg cu mâna spre geam. Nu ești țărancă, nu cu totul. Ești fata popii. Săracă, dar frumoasă. Citită și cuminte, mi s-a spus. Și fără familie în fața căreia să dăm socoteala. Nu e paradoxal că lipsurile tale sunt atuuri pentru mine?
Întoarce capul și îmi zâmbește scurt, o încercare de zâmbet, de împăcare pe fața ei brăzdată de riduri.
– Adela, eu vreau să fiu sinceră cu tine. Vreau să meargă treaba asta, să ne înțelegem. Și pentru asta nu e loc de minciună între noi două . O să ne aliem să îl ajutam pe Anton. Amândouă, da?
– Da, aprob.
– El, dacă e lăsat de capul lui nu o să-și ia niciodată nevastă. Deja vorbește lumea, pierdem bani, teren, prestigiu. Are aproape 30 de ani și zice că deja i s-a scârbit de femei, că sunt șerpoaice, și câte și mai câte zice. Nu-i trebuie cineva de familie bună pentru că atunci ar ieși război. Nici o țărancă proastă care să îl irite și să sfârșească înecată cu o gutuie în câteva săptămâni. Eu cred că tu ești perfectă pentru el. Că noi două putem să îl facem bine. Doctora a garantat pentru tine, că ești cea mai bună alegere. Ce zici, vrei să fii nevastă?
Vreau, vreau, urlă mintea mea.
– Dar el nu mă vrea de nevastă. Știu că nu d-asta m-a adus aici.
Râde iar ușor.
– Stai liniștită, Adela. Ieri era beat criță și cred că nici el nu mai știe de ce te-a adus aici, asta dacă își amintește că te-a adus. Ne-am certat înainte să plece la câmp. Nu trebuia să iasă așa în halul în care era să-l vadă oamenii și să râdă de noi. Cred că te-a adus ca să mă supere pe mine. Mi-a zis că ești frumoasă și dacă nu te-a vizitat încă aseară poate o să te mai considere încă frumoasă pe zi. Vrei?
– Normal că vreau, dar nu vreau să îl mint. Nu știu, sunt confuză.
– Draga de ea, are principii și remușcări, îmi spune pe un ton de mustrare și îngăduință. Nu mai avea, Adela, nu sunt bune la nimic. Oricum, ca să fiu sinceră, într-un fel sau altul tot eu câștig. Am vrut să ne împrietenim, să nu fim dușmance, d-asta a fost tot monologul asta. Să mă vezi ca pe un om, ca pe o eventuală aliată. Oricum, tu ai stat în casa mea toată noaptea și eu pot să aleg ce o să știe satul despre tine după pățania asta. Înțelegi, nu-i așa, implicațiile?
– Da, înțeleg.
– Gândește-te bine, îmi spune pe un ton decis. Eu te-am ales pe tine să-i fii soție. Privește totul ca pe o oportunitate, niciodată în viața ta nu o
să mai fii atât de norocoasă! Alegerea e doar una și nici măcar nu e a ta. A fost a mea și eu am făcut-o deja.
Plecă de la geam spre ușă și nici o clipă nu se uită la mine. Se oprește lângă ușă cu spatele la mine și eu nu știu dacă e o concesie sau o victorie faptul că nu mă mai frige cu privirea ei albastră. Așteaptă câteva clipe răspunsul meu și pentru că eu nu spun nimic rămâne la ideea ei.
– Rămânem stabilite. O să am grijă de tine, îți promit. Eu sunt Coana Smaranda, dacă nu știai. O să vină cineva să te ajute, adaugă și închide ușa repede .
Eu tac chitic, iar mică și speriată. E ceea ce vreau? Te primesc pe tine, Anton. Dar cum? Ești un cadou sau o pedeapsă? Idee în sine că te ¨primesc¨ e greșită. Eu te vreau pe tine și vreau ca tu să mă vrei pe mine. Poate cu timpul…îmi spun și realizez că deja m-am hotărât.
Oricum nu era decizia mea să o iau, nu?
Sunt unde trebuie să fiu…
CAPITOLUL 4
Mi-a fost adusă mâncare bună și variată și eu am mâncat încet, cu înghițituri mici, de frică să nu mă urmărească cineva și să pic vreun fel de test. Îmi era frică și să nu vomit iar dacă mâncam prea repede. Mi-ar fi părut rău, mâncarea era foarte bună.
Apoi a venit o femeie între vârste, ștearsă, cu rochie gri, șorț și bonetă neagră, m-a luat fără vorbe și m-a dus să fac baie. Niciodată nu mai făcusem baie într-o cadă cu apă fierbinte și parfumată. Aș fi vrut să stau acolo o veșnicie, sentimentul era minunat. Odată cu murdăria am dat jos și amărăciunea și deznădejdea. M-am ridicat din cadă goală, roșie și plină de optimism.
Sunt unde trebuie să fiu, mi-am repetat mantra.
M-a îmbrăcat într-o cămașă de noapte lungă și m-a lăsat în aceeași cameră. S-a întors în câteva minute cu o altă tavă de mâncare și mi-a spus cu o voce hârâită, neobișnuită să vorbească prea mult, că Anton nu e disponibil, Coana are treabă și nimeni nu are timp de mine. Să mă odihnesc, astea erau ordinele stăpânei. Apoi m-a lăsat singură.
Am mâncat și am dormit ca o fată ascultătoare. Nici nu m-am dat jos din pat de teamă să nu mă prindă cineva pe picior greșit. Aș fi vrut să mă duc la geam să văd ce văzuse doamna, dar îmi era prea teamă. Am rămas cuminte la locul meu toată ziua. Pe seară a venit Coana Smaranda și mi-a spus scurt că bunica fusese anunțată și că era bucuroasă. Că primise bani pentru nuntă și că totul era simbolic, nimeni
nu se aștepta să facă ceva pentru mine din banii aia sau măcar să vină la nuntă. Cu alte cuvinte fusesem cumpărată cu bani. Și ce era mai rău si durea ca naiba era că faptul in sine nu mă scârbea cu totul pentru că așa bunica Lina și surorile mele aveau mâncare.
– Vreau să le mai fie dați bani, m-am trezit spunând. Dacă tot mă vindeam, să nu mă vând ieftin, nu-i așa?
– Negociezi, a râs Coana Smaranda. Îmi place! Nu renunți ușor. Poate chiar o să iasă ceva bun din povestea asta.
– Nu negociez, mai degrabă mă rog de dumneavoastră. Nu am vrut să folosesc totul ăla, îmi cer scuze. Numai că nu vreau să le fie foame.
– Bine, copilă, ai cuvântul meu că nu o să le mai fie foame.
– Vă mulțumesc doamnă.
– Se pare că de acum poți să îmi spui mama Smaranda.
Am tăcut iar. Coana – mama Smaranda de acum – , avea o față senină cum nu o mai văzusem și nici nu o credeam capabilă. Părea aproape fericită. Mă speria optimismul și speranța din ochii ei. Ce eram eu? Prințesa în armură strălucitoare venită să salveze sufletul omului iubit sau halca de carne dată ofrandă leului? Mi-am alungat îndoielile din minte, nu-și mai aveau oricum rostul. Socotelile fuseseră făcute și nu-mi rămânea decât să mă încred în mine și în viitorul pe care mi-l doream.
Am tras adânc aer în piept și mi-am repetat pentru a suta dată în minte că sunt unde trebuie să fiu…
Am stat în camera aia trei zile. În fiecare dimineață venea servitoarea să mă spele, schimbe și hrănească. Singura diferență e că acum am căpătat destulă îndrăzneală să mă uit pe fereastră. Dădea spre vale și era o priveliște ce-ți tăia resuflarea. Câmpul vast, colorat de toamnă, spre stânga se vedea începutul pădurii și culorile ei vii. Lângă geamul meu era un vișin mare, imens chiar. Am deschis cu grijă și teamă fereastra ca nu cumva să mă vadă cineva și să constat spăsită că mi-am
depășit atribuțiile de care oricum nu fusesem înștiințată. Mirosea a viu, a verde, a crud. Vânt cald de vară, praf, soare. Am iubit și mai mult camera mea pentru priveliștea asta.
Pe seară venea mama Smaranda și îmi spunea câteva vorbe de îmbărbătare de parcă urma să mă duc la spânzurătoare, mă mai întreba una alta din politețe, nicidecum că ar fi interesat-o răspunsul. Îi răspundeam în consecință, atentă să nu folosesc prea multe cuvinte. Mamei Smaranda, deși se plângea de companie, nu-i prea plăcea compania și nu îi plăcea să audă alt om vorbind. Așa că foloseam cuvinte puține și doar atunci când eram întrebată direct. În a treia seara mi-am luat inima în dinți și am întrebat:
– Mama Smaranda, unde e Anton?
S-a uitat încurcată la mine și parcă nu îi venea să creadă că am avut curaj să îi adresez o întrebare.
– Ți-am zis că nu o să te mint, da? Anton are o femeie la București. Pleacă periodic câteva zile când e indispus și apoi se întoarce obosit. Doarme iar câteva zile și apoi îmi caută de ceartă. Ne certăm câteva zile și el iar pleacă. De ani de zile face asta. De când nu e mai e taică-su e și mai rău pentru că are o casă în București și stă mai mult pe acolo. Sunt atât de obișnuită cu plecările lui încât îți pot face un orar pe următoarele luni cu zilele când nu o să fie disponibil.
Îmi zâmbește ușor și cu o idee de compasiune pe chip. – – Iți spun toate astea și pentru binele tău copilă, să știi la ce să te aștepți. Nu visa degeaba. Ți-am mai spus, e un bărbat frumos, e deștept, ar avea atât de multe de oferit, dar e stricat. Ceva la el nu merge bine și ceea e mai rău e că așa a fost mereu și doar acum am realizat și eu asta.
– Nu, atât am reușit să spun.
A venit repede lângă mine și m-a prins de mână.
– Dumnezeule, Adela, stai jos. Arați de parcă o să te prăbușești în orice clipă! Iartă-mă! De fapt, nici nu știu de ce îmi cer iertare. Nu eu sunt
cea care îți greșește. Eu sunt de părere că trebuie să știi adevărul. De ce să ne pitim și să ne mințim? Și, dacă e să fiu sinceră până la capăt cu tine, doar o femeie cred eu că are, nu știu nimic în realitate. De asta știu și eu de ceva timp, d-asta am amintit-o. A adus-o și pe aici, dar eu nu am stat niciodată de vorbă cu ea pentru că e o stricată.
Mă durea mărturisirea asta și dacă aș fi avut lacrimi aș fi vrut să plâng.
– Te întrebi probabil de ce nu a luat-o pe ea de nevastă, nu?
– Da.
– Păi, simplu. Cum ți-am mai spus, dacă era după el nu și-ar fi luat niciodată și pe una ca aia nu aș fi ales-o eu niciodată. Niciuna dintre femeile aduse vreodată de el aici nu a fost acceptabilă din punctul meu de vedere. Avem o tradiție de respectat, totuși.
Tac amețită și încerc să înțeleg la justa valoare ce îmi spune.
– El știe de mine? Adică știe că o să mă ia de nevastă?
– Nu, nu l-am mai apucat ca să îi spun. Când s-a trezit din beție cred că i-a fost rușine și a plecat fără să mă anunțe. Cred că știa că făcuse ceva greșit.
– Măcar își amintește că m-a adus aici? am întrebat plină de spaimă.
– Nu cred… Nu știu… Dumnezeule, copilă, să ne rugăm Maicii Domnului să scăpăm cu bine din povestea asta. Îmi e teama că dacă îl prindem în furii ne spânzură pe amândouă.
Cred că am făcut ochii mai mari decât cepele. Ceva era greșit. Sigur că mama Smaranda nu vorbea de tine, Anton, nu? Nu avea cum! Începeam să cred că ea era cea cu probleme cu capul și eu eram oarecum prizoniera minții ei bolnave. S-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile în mâinile ei. Era pentru prima dată când mă atingea.
– Copila, o să fie bine. Nu am mai văzut la nimeni privirea din ochii tăi atunci când îi auzi numele și asta îmi încălzește inima de mamă. Și chiar ești frumoasă ceea ce e un bonus neașteptat. Eu am ajuns deja să te plac și asta e mare lucru. Întreabă pe oricine, adaugă și râde scurt. Eu sunt balaurul cu inimă de gheață. Poate, recunoaște și își întoarce privirea spre fereastră. Dar sunt și mamă și vreau ce e mai bine pentru copilul meu. Și simt eu că tu o să îl schimbi. Da, Adela, da, copila mea.
Îmi mai strânge puțin palmele în mâinile ei reci ca gheața, cu privirea încă plecată spre fereastră și apoi, fără un cuvânt s-a ridicat și a ieșit.
Am stat pe gânduri ore în sir după, incapabilă să-mi înțeleg prezentul, incapabilă să-mi decid viitorul. Doar amorțită. Nici somn, nici odihnă, cu o frichineală prin corp ce nu mă lăsa să-mi găsesc locul, între frânturi de amintiri și senzații. Târziu am adormit.
M-am trezit devreme, când se crăpa de ziuă și în cameră nu era încă lumină, cu senzația ciudată că cineva mă privește. Visasem că alerg pe câmp, goală și totuși fericită, liberă de constrângeri și cineva mă urmărea și-mi strica plăcerea. Aceeași privire din somn mă urmărea acum de pe scaunul de lângă pat. Speriată, încă între vis și trezire, m-am tras și am țipat.
– Stai liniștită. Nu mușc.
Aveai o voce calmă, împăcată, ușor hârâită ca după băutură multă.
– Anton, te-am recunoscut și m-am potolit imediat. M-am ridicat în capul oaselor și am încercat stingheră și puțin cochetă să-mi aranjez parul pe care-l simțeam vâlvoi.
– Da, eu sunt, mi-ai răspuns cu o schiță de zâmbet. Lasă-l așa, e frumos.
Te-am privit în tăcere careva clipe. Deși nu fusesem pe deplin conștientă atunci când te-am cunoscut, te știam, erai exact așa cum îmi aminteam. Frumos, excesiv de frumos și emanai aceeași chemare spre păcat ca și data trecută. Nu aveam cum să-ți rezist și nici nu doream.
– Stai de mult aici?
– De ceva timp, mi-ai răspuns vag și mi-ai închinat paharul din mână plin cu lichidul acela roșiatic pe care acum îl asociam cu tine. Am venit târziu și din întâmplare am găsit-o pe mama trează jos. Nu avea somn, cică. O fi ea bătrână, dar are simțurile mai ascuțite ca un brici, cred că știa că o să vin înainte chiar ca eu să mă decid să plec spre casă. Zâmbești ușor. Știi ce mi-a zis. Că o să-mi fii mireasă. Așa e?
– Da. Așa e. Dar doar dacă vrei și tu, normal, am adăugat mai mult în șoaptă.
Ai râs ușor cu râsul acela profund pe care mi-l aminteam atât de bine. Ceva în mine a vibrat și am simțit o greutate ce mă apasă în pelvis. Dumnezeule, păcat era numele tău!
– Am de ales? Nu știam că am. Mama hotărăște pe aici. Eu doar exist. Acum o să fim doi care există pe aici. Câți ani ai?
– 18, în curând o să fac 19.
– Probabil soiul e de vină, pari mai mică. M-am speriat când am intrat aici și te-am văzut așa frumoasă cu cămașa asta de copil. Și părul mi-a atras atenția, chiar ai mult păr. E frumos și el. Am crezut că ești vreo verișoară, ceva de genul, venită în vizită. Și ochii ăștia care mă omoară…Ești mititică și slăbuță ca un pui abia ieșit din găoace.
Te-ai aplecat ușor, cu încetinitorul parcă și eu mi-am simțit inima în gât. Bătea atât de tare încât m-a speriat. Mi-ai luat obrazul în palmă și l-ai mângâiat ușor, atât de ușor. Am închis ochii sub povara sentimentelor. Totul era confuz în mine, nu vedeam nimic în tine din tot ceea ce îmi spusese mama ta că o să găsesc. Erai aici, lângă mine, cald, calm, frumos, miroseai a tine, a aceeași băutură scumpă și dragă. Erai viu, erai al meu.
– Ești ca o păpușă de frumoasă cu ochii ăștia ai tăi mari și inocenți. Căprioara mea! Cum a dat Dumnezeu pe cineva atât de curat ca tine pe mâna mea? Păreai trist. Nu fii Anton, ți-aș fi spus dacă aș fi avut curaj, o
să fie bine! Mă întrebi dacă vreau, ai continuat. Adevărul e că nu o să avem de ales niciunul dintre noi, ne-a prins bine cu ușa cotoroanța. Eu rămân fără finanțe dacă nu te accept și tu rămâi la fel de săracă și huiduită de gura lumii dacă pleci. Știi ce a făcut mama, ai adăugat repede și ai râs scurt. A încercat să mă îmbuneze, să mă facă să mă gândesc la tine că dacă te alung râde lumea de tine. Fată dragă și frumoasă, de parcă mi-ar păsa… Dar liniștește-te, ai adăugat când ai văzut că mă poticnesc în respirații. Nu o să te alung. Adevărul e că mi-e totuna. Poți să stai aici, să-mi porți numele dacă vrei. Să faci cloacă de brodat cu mama, asta în ideea că balaurul știe să facă așa ceva. Mă îndoiesc…Oricum, îți dau un sfat pentru că știu că ești o victima. Stai cât mai departe de mine! Eu sunt un băiat rău, înțelegi? Eu mănânc fetițe mici și dulci ca tine, mi-ai spus în timp ce te-ai apropiat și mi-ai adulmecat ușor buzele.
Fața îmi ardea de emoții, de dorință și buzele mi s-au deschis ca de la sine în căutare de mai mult aer. Mâinile tale s-au schimbat, din moi, mângâietoare, au devenit prădătoare și mi-au strâns fața ca într-o menghină. M-ai sărutat forțat, brutal, ca o pedeapsă, cu buzele strânse, tremurând nu de emoție și dorință, ci de nervi, de răzbunare. Mi-ai dat drumul la fel de repede și eu am deschis gura larg să respir. Am amețit în încercarea de a trage cât mai mult aer în plămâni, încet totuși, ușor să nu te deranjez. Pentru că tu erai la fel. Neschimbat. Respirai normal, cu fața inexpresivă, de parcă nu se întâmplase nimic.
– Ai niște ochi fantastici, știai? Vrăjitoareo!
Mâna ta era în continuare pe obrazul meu și acum mă mângâia iar, ușor, ritmic, liniștitor.
– Se vede tot ce simți în ei. Câtă inocență! Știi ce e amuzant în toată povestea asta?
– Nu știu, ți-am răspuns încă fără vlagă.
– Că eu te-am găsit. Sau tu m-ai găsit, nu știu. Un fel de soartă, deși eu nu cred în căcaturi d-astea. Viața mea e așa cum mi-am făcut-o, cum îmi place și dacă nu îmi mai place mi-o schimb să-mi placă iar. Oricum,
ne-am găsit noi și, după, cotoroanța te-a ales. Și trebuie să înțelegi că eu și mama niciodată nu am fost pe aceeași lungime de undă, niciodată nu ne-au plăcut aceleași lucruri. Din principiu, înțelegi? Și chiar e pe aproape, îmi place de tine. Dar fată dragă, nu ai cum să fii ceea ce îmi doresc eu. Ești prea inocentă și, deși sunt plin de vicii, pedofilia nu face parte din ele. Mie îmi plac femeile active, feline și tu ești încă o copiliță. Nu ai ce cauta lângă mine, ești prea mică, prea slabă. Și nici eu nu sunt ce-ți trebuie ție. Și de schimbat eu nu pot și nu vreau să mă schimb. Ăsta sunt! Îmi placi, copilă, sincer. Ai ceva ce mă atrage și pentru asta o să te păstrez. Rar mi se întâmplă să trezească ceva simțăminte în mine o femeie. Totuși, nu sunt senzațiile de care am eu nevoie acum, draga mea. În ochii mei nu ești femeie, ești o fetită. Ochii tăi îmi plac cel mai mult, ei îmi promit că poate cândva o să ne înțelegem. Dar nu acum! Acum stai departe de mine pentru că pot să te rănesc psihic și fizic în așa hal încât să nu-ți mai revii niciodată. Înțelegi?
Erai atât de serios și durea atât de mult să te aud spunând cu voce tare cât îți sunt de dezirabilă când tu erai tot ce îmi doream. Anton, îți dau tot ce am, de ce nu e de ajuns?
– Cuvintele tale sunt rele și totuși poetice, ți-am spus repede. Nu am mai auzit pe nimeni să vorbească așa…
Ai râs iar profund și scurt.
– Da, fiecare cu hobbyurile lui, eu sunt bețiv, curvar și poet. N-ai cum să nu mă placi, nu-i așa? Nu fii prea atrasă de asta, draga mea, face parte din joc. Vezi, sunt atât de pervertit, de prins în propria mea plasă, încât nu pot să-mi ies din rol nici când sunt sincer. Acum sunt sincer și crede-mă că nu sunt atât de îngăduitor prea des. Crede-mă ce-ți spun acum! Nu-mi ieșii prea des în cale! Pitește-te când mă vezi! Poate că o să fac de-a lungul timpului multe lucruri care or să te înnebunească puțin câte puțin. Asta dacă o să rămâi prin preajmă îndeajuns de mult… Viața e ciudată, nu-i așa, nu știi ce-ți aduce ziua de mâine…Oricum, dacă o să ai momente dintr-astea, gândește-te că nu am nimic nu tine. Uneori nici nu o să îmi amintesc că ești prin preajmă. Pe balaur îl vreau eu! Cu ea mă războiesc, nu fii victimă colaterală! Poți să ai viată frumoasă aici dacă nu ai așteptări de la mine. Chiar cred că ne-am putea înțelege, ai fii o
distracție, ceva plăcut de privit, chiar ești frumoasă. Și cu mama poți să te înțelegi dacă nu îi ieși din vorbă. Dar nu te alia cu ea împotriva mea pentru că eu sunt și mai rău decât ea. Fii cuminte, trăiește cu noi, dar departe de noi și nu o să-ți lipsească nimic!
– Nu aș putea niciodată să fiu împotriva ta, Anton.
– Anton, Anton…deși urăsc numele asta și tot ce reprezintă, tu îl faci să nu pară murdar. Acum taci, nu mai vorbi. Îți dau un pont pentru asta, da? Trebuie să știi că nouă, mie și mamei, nu ne plac vorbele multe. Mie îmi place tăcerea, liniștea, pentru că în capul meu e un haos. Să ții minte că nu îmi place gălăgia, da?
Te-am aprobat din cap.
– Bravo, fată deșteaptă. Sunt liniștit aici cu tine, știi? Nu simt asta prea des. Acum taci! Te rog.
Te-ai întins pe pat lângă mine, mâna ți-a alunecat de pe obraz spre piept, fugar, și apoi a poposit pe abdomen. Aici, palma ta mare și caldă s-a deschis și a rămas așa, s-a odihnit pe burta mea.
– Cred că încă sunt beat, d-aia vorbesc atâta. De obicei nu-mi place să vorbesc mult. Îmi place liniștea. Încă un lucru, draga mea. Te iau de nevastă în termenii mei, dar să nu te aștepți vreodată să ai un copil de la mine. Indiferent ce ți-a promis mama, ce i-ai promis tu ei, eu sunt ultimul blestemat de Anton. Ne-am înțeles? Vocea îți era groasă, hârâită, amenințătoare chiar.
– Da.
– Acum lasă-mă să mă odinesc puțin. Am petrecut mult zilele astea și nu am apucat să dorm. Taci, draga mea, taci!
Ai oftat profund mulțumit de tine și apoi ai alunecat ușor în somn. În camera s-a lăsat liniștea, tăcerea și un sentiment de pace. Toate vibrau la nevoile tale, Anton! Mi-am adus aminte de femeia ta. Ea te extenuase, eu te linișteam. Ea îți oferise plăcere, vocea mea te irita, o voiai tăcută.
Și totuși erai aici, lângă mine, cu fața ta perfectă aproape de a mea. Respiram aerul tău. Anton, ce mă fac eu cu tine? Ai acceptat să fii al meu, dar ce-mi dai tu mie în realitate? Nimic. Absolut nimic. Mă lași să trăiesc lângă tine, dar totuși, nu prea aproape. Mă lași să te amuz, mă lași să tac des și mă lași să-ți arăt ochii mei mari, frumoși, căprui ca de căprioară… Mă lași doar să exist în vidul din jurul tău și mie îmi e teamă că nu e vid, e o flacără și eu o să sfârșesc scrum, tânjind după tine…
Anton…
Am stat așa lângă tine mult timp. Am avut chiar curaj să te mângâi pe par. Ai știut vreodată asta? M-ai fi lăsat să mă apropii de tine, să te ating dacă erai conștient? Probabil că nu. Un domn sălbăticit, asta erai, cu un suflet negru și plin de ură, un corp de animal tânăr și o față frumoasă, perfectă în nemișcarea ei. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca tine, niciodată. Probabil nici nu aș fi avut cum, ești unic Anton! Te știu de atât de puțin timp și totuși însemni atâta pentru mine. N-aș fi crezut vreodată că există o dorință atât de mistuitoare, de completă, te vreau cu totul, pe tine Anton. Acum și în capul meu e haos ca și în al tău, îmi vine să urlu, să iasă toate emoțiile contradictorii din mine. Mă sperii, Anton! Am iar speranță în suflet. Mica, abia pâlpâie, dar e acolo, o simt deși nu o înțeleg. Ca să fim sinceri, nu ești tocmai ce aș fi ce vrut de la viată… Tu nu ești doar un bărbat, ești mult mai mult! Pe de o parte ești primul pe care îl vreau, care mă atrage, și nu e vorba doar de fața asta a ta ci și de tine, de vorbele tale și , pe de alta parte, sunt mai speriată decât atunci când eram copil și îmi era foame.
Totuși, sunt unde trebuie să fiu…
Cred că am adormit și eu. Aud ușa deschizându-se și mă uit la timp să o văd pe servitoarea cu șorț și bonetă neagră blocată lângă intrare cu o expresie de stupefacție întipărită pe față și cu tava de mâncare din care încă iese abur. Nu știe ce să facă, să între sau să iasă. Iese.
Eu stau întinsă pe spate și Anton e încolăcit pe mine, mâini și picioare aruncate alandala mă țin strâns lipită de el. Încep să înțeleg ce a crezut că vede servitoarea și simt că mă înroșesc. Deși nu am cunoscut partea bărbătească, am crescut într-o curte cu multe animale, știu ce se
întâmplă în pat între un bărbat și o femeie. Vezi, Anton, nu sunt chiar atât de inocentă cât mă crezi tu. Dacă stau să mă gândesc chiar îmi place situația compromițătoare în care am fost prinsă. Oricum o să fim căsătoriți în curând, nu? Așa că am închis iar ochii și am adormit.
Când m-am trezit eram singură. Căldura ta îmi lipsește. E soare afară și geamul deschis lasă o adiere de vânt să aducă aer proaspăt în cameră. Mâncarea se răcise de mult, dar am mâncat-o totuși. Mi-am făcut ritualic baie, m-am îmbrăcat și am ieșit pe ușă deopotrivă speriată și încântată. Casa ta este mare, imensă chiar. E mai frumoasă decât mi-am imaginat eu că poate să fie o casă. Holuri largi, aerisite, ici și colo ferestre mari, cu draperii grele, scumpe. Mă fascinează fiecare detaliu în parte, lucruri cărora tu nu le-ai dat probabil niciodată atenție, dar pe care eu le văd pentru prima dată în viată. Unora dintre ele nici nu le știu numele…
– Conul a ieșit. Coana e în salon. Vă conduc la ea, doamnă?
Altă femeie între vârste, la fel de ștearsă ca și prima, la fel îmbrăcată. Mi-am dat seama că e alta doar după culoarea pământie a părului, cealaltă îl avea cărunt. Oare câte or fi la fel pe aici?
– Da, mulțumesc, îi răspund surâzând, încântată de titlul de politețe cu care mi s-a adresat. Cine ar fi crezut? Acum câteva zile leșinam de foame și acum sunt doamnă! Îmi e teamă totuși că toate astea or să mă coste scump…
Salonul e la fel, mare, aerisit, în culori calde, deschise. Un vas țărănesc tronează plin cu flori de câmp mijlocul mesei. Atmosfera e veselă, ușor festivă. Mama Smaranda îmi zâmbește ca niciodată.

Reclame

Ingeri si larve

 

 

Mậinile se ridică spre cerul plumburiu, Sabin trage o linie imaginară pe zăpadă, se roagă, cậntă imnul regal , îşi pune haina pe umeri.Paşii săi sunt opriţi în drumul lor de o femeie mică, subţire ca o umbră:

-Nu pleca încă, vreu să mă ajuţi cu ceva! Şopteşte femeia deşertậnd sacul cu tot felul de mậncări.N-am multe că mi-au luat şi pielea de pe mine da’ cật mai am dau! Am nevoie de ajutoru’ matale!

-Zi nană Valerie, zi că dacă pot te ajut! O ia Sabin uşor de mậnă  trecậnd-o în dosul fagului ce rupe în două grădinile Tomeştilor şi a Sofronilor.

-Vreu’ să plec în Tatra, să văz unde mi-a rămas bărbatu’.Să pui o lumậnare la capu’ lui.Mitale ai luptat aclo, tre’ să ştii!

-E tare departe nană, e tare departe să ştii!

-Am adus pe lume 3 fete.Nu-mi spune că-i departe, că-i mult.Că-i greu.I greu şi să sufli api.Voi bặrbații numa’ sặ plậnjeți ştiți! Ia sặ naşteți odat’ şi voi!

Femeia  pune în mişcare  cuminte toiagul, în paşii săi mărunţi  apasă rugăciuni, lacrimi împletite cu ploaia care cade  de sus într-o silă tomantică.Traversează, ape, munţi, graniţe care cad la picioarele sale  goale, urcă vise, coboară suflậnd a greu şi bătrậneţe pậnă aproape de Banja Banska.Pădurea se deschide, se închide tăcută în mirosnă a vậnt oboseala o cuprinde.

-M-oi pune acilea pe glie, n-am nici stare să cat alinare în vreun căsoiu’ mai acătării.Visează grậul pus de Iliuţă, mậinile sale mari mậngậind copilele . .Lumina zorilor o trimit  brusc în faţa celui mai mare cimitir al armatei romậne: cruci frumos aliniate, căştile lipite pe fruntea rece în piatra de veci.

-Ai fi tu pe aici pui drag? Te-ai dus tu acolo să te baţi pentru pămậnt, te-ai dus şi lăsatu-m-ai cu două copile.Unde-mi eşti tu Ilie? Unde pui drag?

Cătarea ochilor se înalţă secundă cu secundă, inima se opreşte preţ de cậteva miimi între două bătăi.Pe una din pietrele albe stă mărturie negru pe alb gălbui un nume: Ilie Cărăbeţ , plutonier major 21 martie 1944 dec.

Şiroaie mari de apă cad  pe vadul obrajilor,mậinile cuprind casca plimbậnd degetele timid pe gaură făcută de glonţ aproape de frunte, genunchiul a căzut în buza mormậntului săpậnd rotund , rotund o urmă ca formă de adio.

-Două copile acasă, vite, bucate , io singură cu stậna, caii tăi, caii tăi pe care-i iubeai , ce alegem amu? Une-i dreptatea? Or vin’t ặştia şi furặ tặt! Tặt omule! Ca nişte lặcuste sorb tặt! Ce mặ fac eu fặrặ tine? Cum te aduc io acasặ?

Adună bucăţi mari de humă, le strậnge puternic în pumnii mici apoi se ridică lipind din nou casca de piatră. Năframa neagră  o prinde acolo martor veşnic a unui soldat îngropat departe de ţară.Oftatul ei se aude des, ochii se rotesc înainte. Cruci mari desenează între punctele cardinale credincioase:

-Amu’ trebi mai mari am acasă, doar doar de n-or fi făcut bolundele alea două vreo nefăcută.Pui corbaciu’ pe ele şi să te ţii! Numa’ numa’ să ajung io acas’! Mi-s pornită! Rặmậi cu bine tu! Rặmậi cu Dumnezặu!

4 săptămậni bătute pe muchia iernii femeia intră în sat suflậnd din cậnd în cậnd în pumni.Neaua s-a lipit de hainele ei, noroiul stă lipit pe glezne la deal într-o simbioză perfectă.Gherasie a coborật din birt lovindu-se uşor de ea:

-Nah, aşe! Amu’ dupi ce nu-mi dai fata mă şi loveşti! De une’ vii matale ? Bandita, tot banditặ, burghezặ… ahh!

-Mărg către casă, după cum văd pe acilea-i război nu glumă! Te ţii de prostii mă Gherasie, te ţii de prostii şi-i păcat! Te vede bunu’ Dumnezău auzi?

-Hoaşcă bătrậnă! Mă vede Dumnezău ai? Mă rog de tine să-mi dai fata, nici nu mă bagi în seamă, ea nici atật, ce mi-s bubat?

-La cậte rele faci, eşti bubat pe suflet! Dimineaţa crậşmă, sara crậşmă, vrei să-ţi dau fata? Ca să ce? Să mă nenoroceşti? Nu-i destul că n-am bărbat la casă? Am două fete şi un băiet de 14 ani care trebuie să ţie totul aranjat, pus la punct.N-am avere, n-am nic mă! Da nici tu n-ai nic! Eşti praf, pặmậnt!

-Amu’ că-i partidul la putere, stậrpim moşierimea am eu dăstul pentru toţi.Dai pămậntu’ ăla din Bărugă la cooperativă,am văz’t că ai nişte cai frumoşi, facem nuntă, e bine aşe?

Se lipeşte de femeie, damful de ţuică proastă aproape că o năuceşte , evită mậinile negre ale bărbatului:

-Mă vrei pe mine sau pe Sanda? Că din ce văz’ nu eşti prea hotărật.Piei din calea mea! Îmi faci silă!

Bărbatul revine în ofensivă, o prinde în braţe şi o tậrậie prin noroi pậnă în casa primăriei.Acolo o împinge lậngă căpitanu Lungu ce cască  plictisit.

-Prima bandită pe ziua de azi, ştie une-s ascunşi ăia din pădure!

-I-auzi la ea.Ştie unde-s ascunşi bandiţii.Măi, măi! O fi visat ceva, ce-i cu tine fặ?

-Viu din Tatra.Mi-am pus gậndurile pe piatrặ de mormậnt.Amu’ ce-o da blaju’!

În sala mică, pe podeaua de pămậnt  rece ca o iarnă crudă cu zeci de dinţi, un scaun fără spătar şi un cậrlig prins în tavan aşteaptă victime.

-Amu’ femeie tră’ să spui tot! Eu ştiu că ai dat mậncare la ăia, cum li se zice pe aice? Dacă nu spui o să te omoare căpitanul.Ăsta nu glumeşte. Şi nu minți ca-i fost în Tatra.Ce dracu ghem sặ faci tu aclo?

-Eşti nebun omule!? Eu is vinită din Tatra abia am pus picioru’-n sat, de un’ să ştiu? Voiu nu mặ credeți fariseilor? Nu ştiu nicặ! Hai sặ terminặm odatặ cặ-i ziua numa’ ceas!

-Păi dacă nu spui, Gherasie se va duce la mitale acasă, aia o fătuţă aclo, o fătuţă de 14 ani singură.Crezi matale că îl va opri vậrsta? Nuuuu!! Dacă spui, am să trimet un soldat să-o  aducă aicea, o protejăm noi.

-Sunteţi nebuni, nu ştiu nemică, nu ştiu ce vreţi! Bate-mă, omoară-mă da’ n-am ce-ţi spune!

Bărbatul corpolet o prinde de păr, ridică mậna şi aplică pumnul în stomacul femeii făcậnd-o să se aplece de cậteva ori.La ultima lovitură  dă cu genunchiul doborậnd-o în noroiul jucat bine..

-Curvă bătrậnă! Te scot eu din a mai ţine cu partizanii! Las’ că vezi tu! Lasă, lasă!

Pumnii mari se adapă din nou în pieptul femeii.  Gura i se încleştează ca să înghită seminţe de oxigen.

-Mă Gherghelie? Pune-o mă la telifon! Pune-o să vorbesc cu Bucureştiu! Paştele p.. dii mamii ei de bandită!

Degetele de la mậini se prind în firul telefonului ,cel  numit Gherghelie roteşte maneta telefonului strigậnd în receptor:

-Bucureştiu’? Mă? Mă n-auziţi? Mă f.. tu.. vă mama voastră! Mă!

Curentul se scurge prin fire în degetele sparte ale muierii, convulsiile o mătură aruncậnd-o la podea  minut în minut.La final doar o cậrpă udă, un cap frậnt fizic , o gură strậnsă ce refuză să scoată un crămpei în trădare..

-Nu merită decật glonţ! Hoaşca trebuie puşcată!

Ingeri si larve

Zeci de  trenuri în transpiraţii reci trec sadice prin porii pielii mele, gropi în sậnge, tranşee în braţe ridicate spre cer.Bombe  cad mereu îngropậndu-mă . Trăiesc sentimentul  acela  teribil  că mă  vor îngropa de viu.Cum îi acoperea  ţărậna  pe cei duşi din batalion, urletele mặ uscặ pe picior de noapte în fiecare noapte.Plouă pentru prima dată flặmậnd, picurii mari, grei pătrund în ascunzătoarea pe care ne-am construit-o în marginea pădurii.Flăcări albastre scriu cerul adormit de stele, lumini , umbre, lumini apoi doar ploaie., clinchet mortal  fier pe fier, adrenalină curgậnd vijelios pe calea venelor.

-Ne-au înconjurat, şopteşte Sabin lăsậndu-se pe spate.3 metri dreapta, 3 metri stậnga.Dacă fugim , nimerim între focurile lor.Ce facem?

-Stăm cuminţi.Cine se apropie v-a da de necaz mare.Mare de tot! Lasặ-i sặ-şi rupặ muniția cật or vre’.

Se trage peste bordeiul nostru, ca la nuntă, stăm întinşi aşteptậnd să-şi termine vecinii cartuşele apoi printr-un tậrậş demn de milităria nu de mult uitată  ieşim din zona periculoasă.

-Dumnezău nu doarme cu porcii copile, îmi spune Aurel apoi îl ia pe Sabin de umeri.Nu te gậndi prea mult la vina ta, ce ai făcut la Cluj, ce ai făcut pe front e numai şi numai partea ta de cruce.Noi o avem pe a noastră, grea, sfậşậitoare în piele dar e a noastră.Gậndeşte-te să stai viu atật cật soarta ne-o permite auzi?

Coborậm prin grădini, 3 umbre îm umbra nopţii apoi ne furişăm în şura mătuşii Ileana.

-Bade Ilie? Bade Ilie? Ciocăne uşor Sabin în geam.Ieşi la geam! Ieşi rogu-te!

Uşa se deschide încet, intrăm cu teamă, lampa luminează, pictează linii pe feţele noastre murdare:

-Mereţi de vă schimbaţi! Zice încet tuşa Leana apoi scoate postava de sub pat.Fetele ei s-au trezit, stau bulucite în  patul mijlociu rậzậnd pe înfundate.

-Mereţi tu bolundelor şi vă puneţi la somn! Puie-vă necuratu’ să aud vreun pậs!

-Vă dau un sac de făină, am nişte slană pusă la pod , Sabine, ţi-am făcut rost de şubă, pantalonii vătuiţi şi nişte cartuşe.Pistolul e ascuns în pod sub laviţa cu zestrea fetelor.Mậncaţi, vă spălaţi şi mereţi sus, aice nu-i bine să vă prinză dimineaţa ..

-Feriţi-vă de Pomete! Umblă ca un nebun să vă puie la răcoare! S-a înhăitat cu Gherasie şi pậră lumea la  miliţie!

Urcăm în pod, plouă, picuri bat degete în acoperiş. Mă prinde somnu’  zgomotele filtrate trec prin ața urechilor  mele . Mậna lui Aurel strậnge cleşte umărul.

-Trage puşca lậngă tine uşor! Sabin du-te dincolo de uşa podului! Cine urcă-l termini!

-Bade unde-s bandiţii? Întreabă lậngă fậntậnă Gherase agitậnd arma.Ştiu că or fost aice! Une-s?

-Care bandiţi mă ? Eşti bolund? De bandiţi îmi arde mie?.Te-ai stricat de cap cu comunismu’ ăsta! Care, ce bandiţi?

-Eşti un mincinos mă! Un mincinos ! Ia-l mă! Ia-l şi du-l! Crezi cặ n-am oameni puşi? Am peste tot mặ! Peste tặt! Ia-l şi du-l în baltặ!

Bătrậnul păşeşte încet împuns de baioneta securistului,lậngă el apare încă un personaj între două vậrste încrucişậnd drumurile prin ploaia care cade obraznică:

-Mişcă mă! Mişcă! Tu-ţi paştele mă-tii! Mişcă n-auzi? Banditule ce eşti! Ascunzi  ucigaşi? Sặ-mi omoare soldații ai?

Traversează drumeagul , vocea securistului sună spart:

-Stai! Stai pe loc n-auzi?

Două pocnituri seci,   amestecậnd apa cu sậngele pe pietrele unde de obicei lelea Maria îşi spală rufele.

-L-ai lăsat să moară ca  un cậine! Strigă Sabin călcậnd apăsat pe uşa de la pod.Se fereşte ca prin minune de gloanţele trimise se jos apoi la rậndul lui le răspunde foc cu foc..Pereţi, tavan , înghit gloanţe, un corp cade cu zgomot lậngă uşă blocậnd intrarea sau ieşirea.

-A căzut unu’ din ei! Ridică chepengul şi treci în cameră! Se aude vocea lui Aurel în timp ce străbate podul printre liniile crescute de pasul cartuşelor.Treci în cameră şi dă-i într-o parte! Hai băiete! Hai! Nu murim azi aici! Nu azi!

Aurel a coborật scara trăgậnd cu pistolul , împinge uşa cu umărul apoi pumnul său se loveşte năpraznic de primul securist ivit în cale, soldatul doborật mai devreme e împins afară, de nicăieri preotul aruncă o grenadă.Explozia rupe curtea în maldăre de pămậnt spre cer apoi linişte.Miroase a praf de puşcă din nou, moartea gậfậie privind spre cerul prins în cerneala ploii nocturne.

Valea s-a umflat , erupe peste drumeag trậntind în el lemne, coteţe , animale moarte.Căruţa lui Păun se roteşte ca un titirez, trage calul costeliv sub ea apoi se pune cu roţile în sus.Vuietul se accentuează odată cu noaptea umflată din lacrimi de cer, apa a ajuns la primele case  sorbind perete cu perete pậnă cậnd totul se lichefiază încet a moarte.

Păun a rămas în mijlocul urgiei, plouă pe el cu găleata de picuri, barba lui deasă  culege  secunde  , încet e  cuprins în vậltoare.Mậinile i se agaţă tremurậnde de resturile căruţei, scoţậndu-l la suprafaţă.Un om , o umbră, un trup străbate valul de mậl şi apă, împinge lemnele cật colo, are un moment de rătăcire apoi revine în mal cu Păun în spate.

-Vrei să mori mă? Ai vinit de la Kotelnikovo şi vrei să mori aice’?

-Mi-a luat apa tăt, nic’ nu mai am.Ce drac Doamne iartă să fac? Cu Iambor, cu căruţa mai un lemn, mai un trifoi..Amu?Nic odatặ!

-Amu’ trăieşti şi o iei de la capăt! Ascunde-te colo sub şură cật mai găseşti un colţ uscat!

Apa urcă, urcă  disperặri constante, şura se desprinde lent din fundaţie pornind la vale.În urma ei doar puhoiul gặlặgios ce adunặ bucatặ în bucatặ.

Dormim tremurậnd de frig, uzi, pe valul de pămậnt ce leagă grădinile sub un pătiag de paie.Frigul se agaţă -n oase, dimineaţa  serveşte abur, ceaţă, rugăciuni.

Criză de TIR-işti în România. Firmele nu găsesc oameni pentru un job de 2.000 de euro lunar: „Şoferul de azi e ca un bibelou. Trebuie să umbli cu el cu grijă“

Soferi din Romania

Firmele din domeniul transportului de marfă se confruntă cu o criză acută de şoferi. Transportatorii se plâng că nu găsesc forţă de muncă pe piaţă, deşi salariul pentru un şofer care lucrează în Comunitatea Europeană poate ajunge până la 2.000 de euro lunar. Transportatorii ar fi dispuşi să instruiască şoferi pe cheltuiala lor, dar legislaţia nu îi ajută.
Site-urile cu anunţuri pentru locuri de muncă sau ziarele locale sunt pline de oferte de muncă pentru şoferi de TIR, care au posibilitatea să facă transport internaţional, pe bani frumoşi. Potrivit unui reprezentant al transportatorilor, salariul pentru un şofer care lucrează în Comunitatea Europeană poate ajunge la 1.800 – 2.000 de euro lunar. Cu toate acestea, pe piaţă e criză de şoferi de TIR. Un tranpsortator a explicat pentru „Adevărul” că lipsa de şoferi de TIR de pe piaţă este cauzată în primul rând de desfiinţarea şcolilor de meserii. „Nu mai sunt…

Vezi articolul original 543 de cuvinte mai mult

Ingeri si larve

BINEFACERI SOCIALISTE

 

 

 

-Bă Ilie? Bă Ilie? Te înscrii bă la colectivă? Auzi bă?

Ilie se uită lung peste gard ţintind omul mic de statură cel aşteaptă copt de cald.Dă din cap a lehamite, mậinile desenează ceva pe piatră apoi ridică din umeri.Omuleţul trậnteşte basca în praf apoi ridică pumnul în aer ameninţător:

-Paştele şi anafura mă-tii!! Trebuie să te înscrii la colectivă! Trebe’ auzi?

-Du-te bă-n mă-ta! Lasă tu colectivă şi pupă-mă undeva auzi?

-O să vie miliţia pe capu’ tău bă! Stai să vezi tu! Stai!

-Du-te bă…Du-te că dau drumu’ la dulăi şi praf rămậie din tine auzi?

Din casa mică şi înghesuită iasă încet lelea Paraschiva, baticul murdar i-a căzut pe un umăr negru, picioarele goale zgậrậie praful într-un desen de neînţeles:

-Numa’ bunu’ Dumnezău ştie..Nu plouă, nu cade nici un deşt’ de apă, l-am supărat rău pe sfinţia sa..Praf, praf, praf…Nic altceva..

-Nană Paraschivă? Nană Paraschivăăă!!? Nană hăăi?

-Hăăi! Care-i baiu? Zi mai tare că mi-a intrat prafu’-n urechi şi-s cam surdă.

La poartă stau acum 3 bărbaţi lipiţi de piatra cenuşie, fumează încet privind mersul şchiopătat al femeii..

-Nană? Da’ cota cậnd o dai? La colectivă cậnd te înscrii?

-Cậnd dau cota? Care cotă? Cota către aia cu coasa? N-am , n-am nic’, nici măcar drum către cimitir n-am..N-am!

-Cota aia de cucuruz, cota de grậu.Te înscrii la colectivă, poate o să trăieşti mai bine ce zici? Semnezi? Pui’ deştiu’?

-Mereţi cu Dumnezău.Să vă deie el cotele.Le-o strậns aclo sus şi nah! Cote! Auzi cote la ei! Nu vezi cặ murim cu zile? V-a luat cặldura mințile.Plecați d-aci!

Întoarce spatele gậrbovit tậrậndu-se  încet prin fluviul maroniu praf.

Spre seară, rotocoalele de praf se ridică şi coboară într-un carusel al fierbinţelii, bătrậna s-a rezemat de uşa şurii, doarme şi visează apă, apă albastră, lină, şiroaie albastre învelite în veri călduţe, rậuri care o scaldă încet , unde vii o împing în vale către Mureş..

-Lume! Lume! Mậine la consiliu, tătă lumea! Mậine la consiliu, toată lumea! Cine-i lipsă să spuie , să nu lipsească nime’!

-Pe muma voastră de nenorociţi! Nu merg bă la conseliu! Nu mărg mă nicăiri! Mama voastră-n c.r!

-Meri la conseliu dacă nu vrei să te bată Gilea şi pe tine auzi? Ţipă de după gard Ilie Gurbătea în timp ce-şi caută  vaca rătăcită prin buruienile cimitirului aflat la cậţiva paşi.Cậnd dă cu ochii de animal se opreşte în dreptul meu şi mă priveşte perplex ca şi cum ar vedea un mort ieşit din groapă:

-Tulvai! Tu eşti mort s-o mi se pare? Tulvai! Ai venit? Ai venit ca o stafie..Stafie! O gură în plus la masă!

Degetele sale lungi cật o zi de post împung pielea obrazului,ochii devin mari în aprobarea descoperirii sale:

-Eşti viu, m-ai cặ nu credeam asta.Amu m-am convins.Eşti viu, viu!

-Ce ai mă Ilie, n-ai mai văz’t om întors din pribegie? Te uiţi ca Leana la oala cu fasole, lasă omu’ în pace!

E rậndul meu să mă întorc cu faţa spre drum şi să-l cuprind pe Gherasie în cadrul ochilor.Bine îmbrăcat, în negru deşi afară te bate căldura în 40 de grade, şapca pe care o cunosc din Rusia stă lipită de frunte iar mậinile n-au stậmpăr: ba se lipesc de corp, ba aleargă arătậnd lucruri prin preajmă, ba curăţă scame imaginare.Picioarele scurte se agațặ ciudat de burtoiul imens ascuns în costumul prea mic:

-Ai vin’t acasă mă! Rậde el cu 3 dinţi lipsă la inventar apoi se apropie mai mult:

-Măcar tu de-i avea niţel cap, ăştia ai tăi nu vor să priceapă nic! Îs bătuţi în cap mă! Proşti bătuţi în cap auzi? Se loveşte la tậmplă apoi îşi mai aprinde o plugară.

-Ce ai mă Gherasie cu ai mei? Ce ţi-au făcut?.Cậnd ai fost bolnav, fără bani unde ai fugit? Unde ai stat cậnd Părău a vrut să te omoare?

-Mie? Mie nu! Partidului mă! Partidului nostru, soarelui nostru drag!  Mie ce să-mi facă? Drept-i că o tot chem pe sor-ta la poartă sara da’ mă ocoleşte ca un ciumat.Treaba ei! Am averi amu’ fac şcoli de partid, am bucate.Vreţi să o duceţi în sărăcie aşe? Treaba voastră mă!

-Şi de la mine ce vrei? Ce să-ţi dau eu? Ce vrei de la un sărac nebun?

-Eh! Nebun nu eşti mă, nu eşti, ai fi suferit tu pe front da’ nah! Cin’ te-a dus să lupţi împotriva fratelui mai mare? Cin’?

-Nu contează, n-ai să pricepi tu, n-ai cum..

-Du-te dracului de nenorocit! Chiaburule! O să te duc la miliţie şi-i vai de curu’ tău!

 

 

 

 

-Tătă lumea să vie cu căruţele, caii, vitele la primăriei, să le trecem în carte, strigă Burcea  primarul.Burta i se ridică ritmic odată cu vocea, picioarele încălţate în cizme negre se mişcă încet pe cutia de lemn, hậrtiile dintre degete cad în praf. Gherasie le adună foarte repede, se aud rậsete în spatele lor , miliţianul se zburleşte la ei.

-Rậdeţi voi rậdeţi dar o să vă văd dậnd totul! O să pricepeţi că nu scapă nimeni! Nimeni mă!

-O să ne bateţi ca în satele vecine, l-aţi bătut pe Vasile, pe Anica aţi omorật-o, vă bate Dumnezău! Vă bate Dumnezău mă!

-Mă Tuluş, tu lasă vorbăria, tu adă’ calu’ ăla la ocol, adă calu’ c-ai mậncat toată luţărna cu el în primăvară, adă-l să nu trimit miliţia pe capul tău auzi?

-Trimiţi pe mă-ta în  c.r! Eşti un nenorocit bă Gherase, un beţic, unu’ care ai fugărit tăte nevestele singure în timpul răzbelului..

Lumea murmură,vociferează, primarul se dă jos de pe cutie întinzậnd  braţele spre mulţime  ţintind  degetul spre ei:

-Băgaţi la cap! Băgaţi la cap că aplic legea! O să chem miliţia aici să facă ordine!

Învăţătorul Todor Ulianu,.se apropie de Gherasie, îi zậmbeşte strậmb apoi tuşeşte ca să se facă auzit.Lumea a tăcut, a amuţit brusc printre palele de vậnt transpirate:

-Tătă lumea mă ştie, copchii ăştia vin la mine să le dezvelesc taina cititului, socotitului.Am vin’t anu trecut de pe front cu mậna dreaptă tăiată, vreu’ să-mi fac familie, să-mi pun pămậntul în ordine.Cum să fac asta dacă tre’ să dau totul înapoi la stat? Cu ce?.Cu mậna asta oloagă? Nici măcar şura nu mi-o pot repara.Io nu dau nimic, nu dau nimic, nu mă înscriu la colectivă, restu’ aţi face bine să vă gậndiţi de două ori, am văz’t în Rusia comunistă ce se petrece..

Gherasie îl priveşte cu ura lipită  ochi  negri, primarul a mậncat cuvintele  pe limbă arse, căutătoare de fulgere, de moarte.

-Să vie miliţianu’! Unde eşti mă Zonea? Futu-ţi femeia-n cur! Unde umbli mă? Unde paştele mă-tii umbli mă?

Zonea îşi scapă cascheta  printre înjurăturile lui Gherasie apoi ridică pumnul către învăţător.Privirile se întretaie , vocea învăţătorului sună aspru:

-Mă, oi fi io blậnd da’ să ştii că te lovesc cum n-ai văz’t tu în viaţa ta! Vii la mine să-ţi dau miere şi pită api mă vrei a bate? Marş de aici nenorocitule! Te-am scos din mizerie auzi? Nici după ce te a scărpina în cur n-aveai mă!

-Dă-i mă! Dă-i mă la chiabur n-auzi? Dă-i mă ratantolule! Dă-i!

Miliţianul se codeşte din nou, ridică umerii spre urechile clăpăuge rupậndu-se  de grupul rămas în zale de praf..

 

III.

 

 

Uşile penitenciarului se închid şi se deschid odată cu plecarea sau sosirea noilor deţinuţi.De azi, doar se pleacă în ritm alert susţinut de puterea ce se vrea în schimbare.În camera 12 la una din mese îl găsim pe maiorul Pantazi.Mic de statură, îndesat ca un butoi cu varză murată, roşu vin fiert în obrajii rotunzi pậine.Mậinile dolofane i se plimbă pe foi, n-au linişte.Într-un final se ridică de pe scaun şi îşi croieşte drum pe culoar:

-A venit ăla de la fumoar? Ce dracu’-i asta, puşcărie sau crậşmă? Acuşi ne trezim cu ruşii în poartă şi oamenii mei nu-s capabili să dea un salut voios de comunist.

-A venit tovarăşe! Să-l bag înăuntru?

-Poţi să-l bagi şi-n mă-sa! Să vie numa’ că e treabă cu el!

Individul apare încet pe culoar, intră în sală calculậndu-şi paşii apoi se aşează pe scaun aşteptậnd.Pantazi îi întinde o ţigară îndemnậndu-l să se relaxeze.

-Gata! A venit vremea noastră tovarăşe Lungu Constantin.Vremea comunismului a sosit ! La luptă tovarăşe!

-M-am dedicat cauzei încă din 1943.Mă voi dedica acestei cauze pậnă la victoria finală şi după.Toate resursele mele vor fi duse către victoria finală.

-Ţi-am văzut dosarul de cadre.De azi eşti investit căpitan de securitate cu toate drepturile de rigoare.

-Mulţumesc din inimă tovarăşe Pantazi! Din inima de comunist!

 

IV.

 

 

 

-Lasă căruţa aicea! Las-o! Lasă calu’ las’ n-auzi?

-Domn şef, n-am după ce be’ apă, cum să las aice’ tot? Mă omori!

-Te-ai înscris la colectivă? Doru’ cậnd vine să îşi dea cota e grậu? Ce mai aşteaptă? Trece deştiu’ pe hậrtie şi înscrie-te la colectivă! Paştele şi anafura mă-tii!!

Camionul cu muncitori opreşte în capul satului , trupeţii coboară iute mậnaţi de un ins îmbrăcat în combinezon albastru.Căruţele au rămas lipite de dunga văii iar caii atậţia cật mai sunt întregi şterg praful şi uscăciunea în amintirea unui an verde suculent.

-Care sunteţi mă reacţionari? F.t.vă c.r de chiaburi! Tu eşti mă reacţionar? Paştele şi anafura!

Loveşte cu pumnul în primul om găsit la extremitatea grupului, trage de Florica lu’ Nelu, îi rupe basmaua.Femeia e căzută în drum , copii se ţin strậns de ea, plậng, o roagă să se ridice.Din vale urcă  vậnt de vrajbă .Răsună două pocnete de pistol , agresorul se prăvăleşte în praf, toţi fug, gloanţele şuieră-n carne.

Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” cậntă uriaşul în vreme ce se opreşte cu două puşti în pieptul lat .

-Matale unde? Nu vezi ce-i aci? Acte ceva? Vii aşa ca un neica nimeni, nu vezi că-i răzbel?

-N-am.N-am că mi le-au luat în 43.N-am.Tu ai? Unde-i răzbel? Aici? Acasă?

-Un nume ceva? Să nu-mi spui că eşti doar o umbră picată aice’ aşa, ca şi nenorociţii ăştia..

-Umbră nu, doar un om ce-şi caută soarta, soarta şi locul de linişte.Matale ce vrei? Că nu ţi-am greşit cu nimică..Cu amărậţii ăştia ce-ai?

-Să-şi dea cotele la colectivă şi vorbim după.Să să-nscrie la colectivă şi-om vedea după.

-Zic să mă laşi în pace dumneata că nu ţi-am greşit cu nimică, răzbelu’ s-o gătat în 45.Zic să-i laşi în pace cu colectiva ta că-i sărăcie lucie peste tot pe unde am umblat.

„Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea”

-Culaie? Mă Culaie? Vino cu ăia doi să-l ducem pe ăsta înăuntru! Are mutră de reacţionar şi se uită urật! Vorbeşte tot felu’ de măscări bisericeşti!

Miliţienii se protesc în drum, faţă şi spate, unul din ei fluieră   încearcănd  să-l prindă de mậnă pe individ.Cật ai clipi, bate aerul  peste gardul primăriei urmat de ceilalţi şi de plutonier. 5 muncitori aflaţi în preajmă  devin păsări dansante peste un gard inutil.

-Scoate mă puşca! Poate vine aşa! Revine plutonierul aranjậndu-şi cascheta pe cap.Morţii mamii lui! Ăsta o să bat eu la el! Ca la hoţii de cai o să bat!

-Ho nebunilor că merg cu voi! Ho! Lasă bă puşcociu’ la picior! La picior mă! Eşti tậmpit? Am făcut războiu’ mă! Tu n-ai habar să ţii o armă!

Puşca scapă printre picioarele ţiganului , uriaşul rậde lovindu-se cu degetul mare la tậmplă:

-Mare tậmpit trebuie să fii! Mare! Hai! Unde mergem? Nişte apă nu aveţi?

Clădirea primăriei s-a cocoţat nesimţită în casa parohială ,miliţienii îl împing uşor pe  individul ciudat  privindu-i muşchii mari  răsăriţi de sub hainele rupte:

-Hai mă! Stai pe scaun aice! Hai!

-Şed! Şed! Stai blậnd omule.Mă dor picioarele, uite ce am păţit de cậnd umblu aiurea.

„Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut”

-De unde vii? Ce cậnţi acolo? Ai bolunzit?

-Cum ce cậnt? Psalmi! Psalmi mă Toma Necredinciosu’!

-Un nume ai? Dă-ne şi nouă un nume.E aşa de greu? Suflă plutonierul în timp ce-şi ridică pantalonii.Un nume!

-Albu Aurel.Ăsta-i numele meu! Aice’-i casa me’..Da’ după cum văz io, e praf şi pulbere..

-Mă tu-ţi’ baţi joc de noi? De partid? Cum să fi tu Albu? Ăla-i.. mort..îngropat săptămậna trecută.

-Uite că nu-s mort, am vin’t acasă, da’ n-am casă, în loc de colăcei şi o ţuică mă aşteaptă ăştia.V-am văzut destul prin marea uniune Toţi o apă şi-un pămậnt.Pot să plec?

-Unde să pleci bă? Stai aice’ că tre să te arestăm!Plutonierul întinde mậna să agaţe cătuşele . Trece  prin fereastră ca o pasăre frậntă de aripi urmậndu-l încă doi  miliţieni  aterizaţi în curte lậngă ţăranii rămaşi cu gura căscată:

-Fericiţi cei săraci cu duhul…Pe une’ am umblat numa’ buruieni.Numa ştene şi buruieni prăfuite.