te-am căutat nebun în neştire prin toate femeile care m-au iubit pe tine te zideam te doream mânăstire nici nu ştiam dacă exişti în această viaţă zăludă doar gândul ţi-l ghiceam pe cer când uneori îmi urai noapte bună am ucis atâtea iubiri şi-am plecat mereu mai departe să te chem să te strig păcătos condamnat la singurătate am ştiut că nu sunt eu trupul ce-l port după mine că voi fi iar şi iar doar un vis pustiit fără tine te-am găsit prea târziu sub o stea obosită de atâtea renaşteri m-ai cuprins în ochii tăi încă viu pe umeri însă cu multe năpaste ne-am jucat prea puţin de-a întregul de-a androginul lui platon de-a ce-ar fi fost dacă am fi fost acum resemnaţi printre rânduri judecaţi şi blamaţi ajutăm lumea fără păcate să adune pietre pentru un poem epitaf despre eternitate

Advertisements

VASILE MOTRESCU

Codrule drag
Mi-a cântat o păsărea
Că vin câini pe urma mea.
Nici n-apucai să mă culc
Și trcbuie să mă duc
De pe coastă la Haciung,
La poiana Mese-n fund.
La Vicov și prin poieni
Stau la pândă milițieni.
Mă păzesc când vin în sat
Să-mi iau ceva de mâncat
Mănânc fragi, frunze de fag
Și la sat eu nu mă trag.
Dacă vin la sat, la vale,
Îmi iau crucea în spinare.
Frunză verde trei smicele
La preluca din Pormele
Strânge-o fată floricele.
Fata strange viorele
Și eu cânt doină de jele.
Dumnezeul vieții mele,
Codrule, sub umbra ta
Mi-am trăit viața mea
Când sta lumea-n închisori.
Tu mi-ai fost de ajutor
De-acasă când am fugit
De comuniști hăituit.
La tine când m-am suit
Tu mi-ai zis ,,Bine-ai venit!”
Tu mi-ai dat pat de dormit,
Cetină de-acoperit
Și locuri tari de trăit
De dușmani m-ai ocrotit
Și de lume m-ai ferit.
Codrule, scump frățior,
Tu mi-ai dat când a fost dor
Cărniță de țăpușor,
Apă rece din izvor.
Cât îi Pietroasa de lată
Nici o palmă nu-i lăsată
De-al meu picior necălcată
Cât îi Ascunsu de lung
Din Măgură la Haciung
Nu-i rămas metru pătrat
De-al meu picior necălcat.
Nu există brădănel
Să nu fi dormit sub el
Nu-i izvor, nici sforăcel,
Să nu fi băut din el,
Nici unțap să fi lăsat
Ca să nu-l fi împușcat,
Ori să văd vreun godăcel
Și să nu mănânc din el
Când îmi era dor de sat
Mă suiam pe-un fag înalt.
De pe vârf, la Bâtca Mare,
Mă uitam în sat, pe vale,
Pe Măgură la izvor.
De necaz am vrut să mor!
De miliție hăituit
Măgura când am suit
Cădeam jos de obosit
În zăpadă m-am trântit
Și-acolo am adormit.
Somnul din cotul cărării
Mi-a mâncat șira spinării.

Dezleagă-te, române!
Dezleagă-te, române,
Din lanțul tiraniei,
Căci nu-s stăpâni păgânii
Pe codrii României
Aruncă de Ia gură
Lăcata și vorbește
Și urcă sus, pe munte,
La Iuptă deci pornește!
Să fiarbă al tău sânge
Și-n tine răizvrătire
Sfărâmă greul jug
Prin luptă și unire.
Adu-ți aminte, frate,
Că ești neam de eroi!
De-ai tăi străbuni s-a frânt
Al hoardelor puhoi
Ce-a vrut și altădată,
În vremile uitate,
Ogorul să ni-I calce
Și—a noastră Iibertate.
Nu vezi ce vreau străinii
Ce vor să ne robească?
Din munca și-al tău sânge
În lene să trăiască
Din munca ta cinstită,
Sudoarea ta și frânturi
Se-ndoapă lenevind
Armatele de trântori
Ce stau cu biciu-n mână,
Impun autoritate,
Colhoz și dezbinare
Și fără libertate
Plecat, să lingi țărâna,
Supus fără cuvânt
Și slugă să le fii
Străin pe-aI tău pământ
Pe tine, rob al muncii,
În clase te-a-mpărțit
Mai lesne să le fie
De supt, de jefuit.
Dezleagă-te, române
Și uită-ți suferința
Trăznește-n ei și sfarmă
Și curmă umilința
Și apără-ți avutul,
Credința și ogorul
Și lasă în pustie
Colhozul și tractorul.
De ce să-ți fure munca,
Sudoare frunții tale?
Sfărâmă colectivul,
Croiește-ți altă cale!
De ce suporți dușmanii,
Te pleci la nederptate?
Ridică-ți fruntea sus
Și vină de te bate
Cu cei ce-ți iau pământul
Și vitele din plugȘ
Ridică-ți fruntea sus
Și scutură-al tău jug!
Se cade, nu știi oare
Ca graniță să fie
Pe-al tău ogor? Nu vezi
Că trupul României
Și-a ta mândră grădină
În două-i împărțită
De liftele păgâne
Stând tristă, veștejită?
DEzelagă-te, române
Dreptate ca să-ți faci
Și-arată vitejia
Srăbunilor tăi daci!
Păgânii să o știe
Că sângele nu-i apă
Te luptă vitejește
De cotă de te scapă!
Zdrobește-orânduirea
Străinilor de-afară,
Dreptate, libertate
S-avem la noi în țară!

Pentru Iibertate
De mult ce-am iubit libertatea cu drag,
De spaima-nchisorii, de-al Rusiei jug,
Lăsat-am pustiu al căminului prag
Și sapa ruginii și coasă și plug.
Lipsit m-am lăsat și plin de amar,
Când pruncii micuți i-am strâns lângă piept
În mână-am luat al soartei pahar
Și al vieții destin pe nedrept
Și sus către munte, pe-a codrului cale,
Acuma cinci ani plecat-am de-acasă.
În urmă-am Iăsat suspinuri si jale,
Nevastă, copii si mamă duioasă
Ei fără să știe de-a lumii-împărlțire
De grele necazuri ce vin,
Ei fără să ştie de-a mea despărţire
De milă-au rămas şi de chin.
În gheara mizerii, se-zbat copilaşii, `
Nevastă şi fraţi, părinţi chinuiţi
Din dreptul vieţii ne-a şters vrăjmaşii
La moarte cu toţii suntem osândiţi.
Prin codrii-am trăit cu greu şi în chinuri,
Cu foame, viaţă amară şi gol.
Prin ploi şi prin geruri umblând cu suspinuri
Pe creste făcut-am al ţării ocol.
De casă-am avut copacii, tufişe
Şi cetina verde sub mine pe geruri,
Iar hrana mi-au dat-o creştinii miloşi,
Nădejdea, credinţa la Tatăl din ceruri.
Cu trupul sleit de puteri
Ajuns-am la mijloc de viaţă
Prin gând mi-au trecut străbune-amintiri
Şi lacrimi sudoare pe faţă.
Prin undele morţii trecut-am pe drum
Frumoasa şi tânăra viaţă,
Mă uit la ea şi nu e acum
Decât un fir subţire de aţă.
Ce-mi poartă osânda şi haina durerii
Şi zilele-mi negre, le leagă de brazi
Privind mereu spre locul tăcerii
Cu gândul la soarta şi ziua de azi.
Cu greu am trecut al vieţii nou an
Cu moartea de mână, cu-amar, cu necazuri,
Păşit-am acum pe al şaselea an,
Prin grele furtuni şi talazuri.
Căci nu ştiu, vedea-voi cu ochii-mplinită dorinţa
Şi liber cu lumea în sat să trăiesc
De nu mi-o curma un duşman suferinţa
Şi viaţa în chin aşa să-mi sfârşesc.
Căci nu e viaţă mai scumpă la mine.
În care-am trăit lipsit de noroc.
Decât libertatea ce o port pe coline,
Pe a munţilor creste, iubită cu foc.
Legământ am făcut cu al ţării pământ.

Să-l recitim astazi pe Grigore Gafencu — ministru >> prim-ministru >> blogger

In climatul actual din Europa, cred ca merită reamintite cuvintele lui Grigore Gafencu, din 1939, de dinaintea inceperii marii conflagratii mondiale. El incercase, prin vizitele sale in diferite capitale, să convinga de importanta unui proiect european. Cele doua pagini de discurs le-am selectat din Cuvântarea pe […]

via Să-l recitim astazi pe Grigore Gafencu — ministru >> prim-ministru >> blogger

nu știu despre ce să îți vorbesc mai întâi
despre comportamentul meu de om al șoselei
sau despre semaforul din colț
care a refuzat să mai facă din culoarea verde
un moment de trecere pentru toată lumea

din punctul meu de vedere
nu uita că pentru fiecare minut de gândire
eu trebuie să declar șapte ani din viață superiorului
care a decis că îmbătrânim mai greu decât
câinii
și prin urmare trebuie să mai lăsăm de la noi
anii de făt-frumoși
să cultivăm acvarii în ochii mereu deschiși ai peștilor
și din când în când
să dăm cezarului dreptatea pe care de altfel
nu a daruit-o niciodată
după semnul crucii

darrr am să îți povestesc despre viitura de lătrături de ieri
când am crezut că mor mai repede decât calendarul ortodox
care lega peretele de credința mea oarbă
în nimeni
ieri pe toate canalele de știri au arătat oameni alergând
umbrele electrocutate în mâini
și măduva mârâiturilor de câine care urmăreau să ne termine
până la ultimele firimituri

numai că eu am fost un norocos
am urcat în spatele unui ghinionist
până când s-a înecat cu zecile de urlete
și a murit decent în locul meu
ca un alt câine

(DD)

i vine câte-o zi în care aş urla la viaţă, la lună, la soare, la pământ, la univers, la propria-mi existenţă, zi în care dorul devine pasăre de pradă pentru toate emoţiile născute şi nenăscute în vasul alchimic al fiinţei mele şi ciupeşte, şi ciupeşte mintea, inima, sufletul.
unde sunteţi ochi vii de copil? unde-aţi plecat înghiţindu-mi prezentul şi poate şi viitorul, ascunzându-l adânc în inimile voastre, în irişii voştri pe care-i priveam, iubind odată cu voi lumina? unde să vă readuc mai mult, decât în floarea inimii, reconstruindu-vă înălţarea, bucuria de a fi ceea ce întotdeauna aţi fost şi sunteţi: iubiri profunde, calde, blânde, uimiri ale Domnului pentru frumuseţea sufletelor şi spiritelor voastre…
şi-apoi vine altă zi în care tac şi ard şi iar ard. tac.

tot caut cauzele rateurilor mele periodice, în unele poveşti în care mă implic emoţional puternic şi cred că problema este că-mi pasă un pic prea mult, mereu, de ceilalţi, de celălalt şi mă las deoparte prea des. cad într-un păcat de neiertat. acela de a nu-mi vedea de propriul suflet, de propria inimă, de propriul subconştient. nu zic ba, e important, extrem de important exterior cu toate câte vine. totuşi, cel mai important ste să cern, analizez profund până la ultima nervură, celulă, propria-mi atitudine din clipele încercărilor trecute deja în arhiva fiinţei care sunt.
în ultimii ani au venit grămadă, cascadă, şuvoi neîntrerupt spre mine ori încercări sub forma unor manifestări ale propriei vieţi, ori sub forma unor fiinţe umane, sau nu, care au lăsat amprente puternice asupra mea. de multe ori nici n-am avut vreme să stau pe acel prag în acea gară imaginară a vieţii să privesc trenul, roţile lui cum înghit şinele căii pe care se scurge ca un şarpe infinit. venind unele peste altele am ajuns să le amestec iar rezultatul a fost o oboseală cruntă, frustrare complexă, teama de a mai merge mai departe. mă blocau blocându-se, blocându-le chiar eu uneori în încercarea de a nu le pierde esenţa.
privesc totul ca o uriaşă lecţie în viaţa mea. cred că încă nu ştiu cum să separ segmentele încercărilor. nu mi-am modernizat destul laboratorul alchimic şi rezultatul este că încă nu pot cerne cum e bine fiinţele care trec fulgerător prin viaţa mea apoi pleacă. multe nemulţumite, multe mulţumite. totuşi… ho!
lasă-mi Doamne sau cine face asta, un punct de sprijin. nu-mi lua chiar tot şi apoi să primesc tot felul de pedepse pe care nu le înţeleg pentru neatenţie, risipire, zăpăcire, răvăşire…

ce-mi mai plac mie oamenii care acţionează ca nişte frâne în vieţile altora. totuşi e ceva bun şi în asta. te ambiţionează să treci peste atitudinea lor, să te regăseşti şi să mergi mult mai puternic mai departe. încercări… aşa le iau şi merg înainte încercând să las deoparte acel ataşament idiot specific uman. Dumnezeu nu ne cere nimic în afara verbului a mişca. A mişca întoate înainte, mai ales în iubire.
ura şi la gară! trenul vieţii nu se opreşte. gara e doar un prag pe care dacă vrei îl aştepţi, dacă nu, oricum eşti în acel tren. uneori însă o parte din tine îl priveşte de pe o parte sau de alta.