Ca şi când – Raluca Pavel

 

Nu mă atinge ca pe toate celelalte
atinge-mă ca şi când aş fi ultima
pe care o vezi şi care te vede,
ca şi când ai vrea ca ceea ce scrii
să rămână mereu pe o foaie
să nu se şteargă şi să fie mărturia
pasiunii tale,
atinge-mă ca pe femeia din vis
din visul pe care îl ai noapte de noapte
şi uneori ziua când îţi uiţi ochii deschişi,
atinge-mă ca şi când…

Advertisements

„Pantofii domnului Istrate…“ Scriitorul Paul Goma (foto) îl descrie pe Istrate, în cartea „Gherla“, ca fiind comandantul nemilos,  „în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut.“ „Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam şi nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre el venea pericolul cel mare. Şi totuşi …Cizmele bine umplute ale lui Şomlea, cizmele burduşite ale Şomlea mi-au devenit, cu timpul…ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învăţasem picioarele lui Şomlea, după primul şut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri…Pe când pantofii domnului Istrate…“

Citeste mai mult: adev.ro/n8e3lv

Nu te intoace pe cealalta parte,
Acolo cerul a plecat de-acasa…
Ci stai cu mine ca sa imi cuprinzi
In ale tale palme tamplele zvacnind,
Sa plangi cu mine,
Sa ma vezi tanjind
Spre nemurire!

Mai uita-te o data-n al meu suflet,
Curgand sarat din ochii astia obositi…
Alege-o perla ce ti-am oferit-o
Apoi cand soarele apune, culegand
Sa te gandesti la mine,
Cu tristete,
Cu-apus de soare si iubire-n gand!

Si-atunci cand marea se va intalni,
Cu soarele de dimineata…
Sa simti pe pielea ta intaia oara,
O briza ce-ti va aminti,
De-al nsotru-amor oricat ne vom minti,
Si in fundal sa cante
O vioara!

Viaţă fără viaţă…(proză scurtă)

 

Se agăţă de o beldie din gardul ce abia se mai ţinea. Respira greu şi se gândea cu groază că mai are câţiva metri până la uşa casei. Trecuseră anii în goană pe lângă ea şi acum era o bătrână singură, bolnavă, care-şi ruga moartea în fiecare seară în faţa icoanei cu Maica Domnului de la capul patului.
Domnica fusese o femeie frumoasă, zdravănă, care ducea tot greul casei. Bărbatul ei era un beţivan, care lua cârciumile la rând şi se întorcea acasă cu buzunarele goale, cântând şi luîndu-se de oameni pe uliţă. Avea sămânţă de scandal şi era nemulţumit de tot şi toate.
Cei cinci copii se ascundeau care pe unde şi rămânea Domnica să primească suduielile şi bătăile.
Îi rupsese ba o mână, ba un picior…nu se ducea la doctor, se trata cum ştia ea, cu leacuri băbeşti, dar urmele loviturilor le avea şi acum şi dureri cumplite o copleşeau, mai ales pe vreme rea.
O scăpă Dumnezeu de chin într-o vinere a Paştelui, când se întorcea de la biserică.
Îl găsi pe Gheorghe în faţa porţii într-o baltă de sânge. Pesemne căzuse şi se lovise de balamaua de fier.
-Să-l ierte Domnul, dar bine că mi l-a luat! îşi spuse în gând, fără să simtă vreo durere în suflet. Nu-l iubise. Se măritase du el de gura tatălui, că avea pământ şi avere.
Ea îl iubea pe Ion al Alexăndriţei din vale. Doamne, ce-l mai iubea! Se întâlneau pe ascuns la malul gârlei, se hârjoneau, până ce, roşii ca focul îşi potoleau dorinţele sub sălciile plângătoare, ce îi ascundeau sub crengile lor.
Când s-a măritat, Ion s-a aruncat în gârlă şi l-a dus apa dincolo de sat. L-au cules nişte pescari şi i-au adus cadavrul în sat. Ce jale a fost! Era un băiat frumos, tânăr vânjos şi harnic, blând şi cu frică de Dumnezeu.
Domnica nu a vorbit un an. parcă muţise dintr-odată.
-Ţi-a murit hăndrălăul, fa? Şi acum plângi după el, ai? Lasă că te trimit după el, nu-ţi face griji, grijania mă-tii de curvă!
Domnica îşi blestema zilele şi se ruga la Dumnezeu s-o ia, s-o ducă lângă Ionel al ei.
Dar, timpul trecea la fel, au venit pe lume copiii unul după altul şi viaţa i-a mutat gândurile spre creşterea copiilor.
Avea două fete şi trei băieţi. I-au murit pe rând toţi. Doi băieţi s-au înecat în gârlă, pe unul l-a călcat căruţa, iar fetele s-au îmbolnăvit de oftică şi s-au dus amândouă în aceeaşi zi la Domnul.

Mai respiră adânc de câteva ori şi încet, încet ajunse în faţa uşii.
-Domnica mea dragă, pe unde umbli, că te aştept de dimineaţă?
Femeia îşi pironi ochii la stafia lui Ionică, se clătină şi căzu pe treptele reci.
Zăcu acolo până o găsiră vecinii, cu gura strâmbă, bolborosind cuvinte neînţelese.
Doar numele lui Ion reuşea să-l pronunţe clar; privea fix într-un punct de pe tavan şi zâmbea…Aşa a plecat dincolo de cer, de mână cu cel drag, aşa cum şi-a dorit.
Doar moartea i-a oferit o clipă de fericire…

30.03.2016
Violetta Petre

”DRAGA MEA”

Nu-mi trebuie cuvinte alese să aud
Ştiţi voi, câte cuprinde în el cuvântul ”dragă”?
Sau, ”Viole(n)tta dragă”, (de dorul lor asud)
Le-aş scrijeli pe suflet, pe viaţa mea întreagă.

E ca un vers din stele, coborâtor din rai,
O simfonie-albastră-n buchet de sentimente
Adânci, nemuritoare…dar rar mi le mai dai!
Eu le adun în mine şi-n mine sunt prezente.

Un cântec de vioară, (vioară poţi să-mi zici),
Un tril de primăvară, ca un sonet de seară.
În braţele-mi ce-aşteaptă, mai repede s-abdici;
Mai mult decât poemul cu ”dragă”, n-o să-ţi ceară.

L-am pus în ramă-albastră, cu fondul verde crud,
Să-mi fie mai aproape şi ”draga mea” să-mi fie
Ca un sărut cuminte, pe un cuminte nud
În visele-ngropate în nopţi în agonie…

29.03.2016
Violetta Petre

13

-Nu promit.Nu-s religios din fire şi am o mică socoteală cu unchieşu de sus.Voi trece să văd care-i drama cu voi.

Zeci de avioane trec peste capul nostru gălăgioase , miroase a război brut  năclăit în sậnge , fum.Din cậnd în cậnd se aud explozii, păsări îndoliate în flăcări cad peste ce a fost cậndva mare.

Mă retrag cuminte spre casă. Lisa îmi lipseşte căci e dată dispărută cel puţin din raza mea vizuală.Lipseşte acel personaj feminin cu care să-mi împart noaptea.Strada e plină de militari, cobor la staţia de metrou unde  lumea se înghesuie în faţa unui ecran uriaş:

“ –Ce părere aveţi domnule senator de dispariţia apei ? Secarea mării ? Ce ne puteţi spune?

-Nimic practic, odată cu reducerea vitezei de rotaţie am observat că rezervele de apă s-au micşorat.Nu ştim cauzele.Zilele şi nopţile au devenit mai lungi şi mai grele.

-Aţi observat dispariţia unor specii de albine? Din ce cauză? Ce se va întậmpla mai departe?

-Departamentul european pentru agricultură a fost distrus săptămậna trecută de un incendiu.Tot ce aveam acolo a ars.Şi aici mă refer la toate datele culese din Eurasia.Suntem într-o situaţie catastrofală.

-Ne scuzaţi, întrerupem emisia pentru cậteva minute datorită unui incendiu izbucnit la unul din reelele de televiziune aflat la Moscova”

-Sfậrşitul e aproape!  Înscrieţi-vă! Pocăiţi-vă!

Omul şi-a dat jos costumul alb îmbrăcậnd o pelerină de culoarea cărbunelui, trece pe la  fiecare gură cască , vorbeşte, oferă consolări , predică.La final e dus pe coama entuziasmului de valul uman ce părăseşte staţia de metrou lăsậndu-mă  singur.pe peron.Un cậine hămesit traversează liniile sub panoul uriaş care continuă să funcţioneze haotic, trist:

-Pe toţi i-am convertit, pe tine nu.Tu nu crezi în nimic.

Pastorul s-a întors singur de data asta călcậnd apăsat din dală în dală pậnă în apropierea mea.

-Cred numai ce văd.Ori ce văd sună a final.A moarte .Ce vrei să cred în minuni biblice? Ştii că de mậine nu vom mai avea curent electric?

-Da.Au căzut staţiile 1 şi 2 .Mai degrabă au fost aruncate în aer.Cậnd nu ne convine ceva aruncăm totul în aer.Vii la biserică? Îţi ofer un pat , o femeie.Tot ce doreşti.Ce zici?

-Tu erai pe dig lậngă mare.Acum îmi dau seama.Poate mai bine ar fi să mă duc la mall.Şi-acolo  au paturi, mese calde, femei.Lisa e acolo.

-Lisa-i la biserică, o să-ţi povestesc  pe drum mai multe.Hai!

-Vrei să mă converteşti la religia ta.Vrei să-ţi fiu..

Explozia rupe clădirea de vizavi în două, clădire parţial distrusă  de cutremur.Gura de metrou se umple de fum şi moloz astupậndu-se la cậteva zeci de secunde Pastorul mă împinge ca un dement  reuşind într-un final să mă ducă într-un gang ferit:

-Vezi? Dacă stăteai acolo îţi cậntau îngerii.Deşi mulţi au dispărut globalizaţi de bombe mureai cu cậntec.Crezi că mai există mallul? Crezi?