Advertisements

Hai, încearcă-mă, iubito, dacă-s demn de ochii tăi
Şi priveşte-mă acuma, când, doar cu un ochi mai poţi,
Să te uiţi urât la mine, că erau aşa de răi,
Că stăteam în frig şi ploaie, să pândesc a’ tale porţi.

Într-o seară, stând la gard, sprijinind o şipcă ruptă
Şi uitându-mă la stele, precum boii la porţi noi,
Mi-a venit să te blestem, (c-aşa am eu mintea scurtă)
Şi să te înjur de mamă şi de tată şi de noi.

De după fereşti, vicleană, mă pândeai să vezi ce fac
Cum dădeam mărunt din buze şi-ncercai să desluşeşti
Cu cine vorbesc în ploaie, pe-o uliţă-n care tac
Chiar şi vorbele de dulce.Şi începi să drăcuieşti.

Dar nu ai nici spor, nici leac, că blestemu-mi e mai tare
Şi mai ştiu că te ajunge, orşiunde ai pleca;
Doamne, i-ai ce-i e mai drag! Strig acum în gura mare
Dar o pasăre în zbor se uşurează-n gura mea…

Râzi după perdele, dragă, dar nu este râsul tău.
Pe mine mă spală ploaia şi mâne-am să trag un loz
Pe când pe tine blestemul te-o ajunge iute, zău!
Şi-om vedea cine mai râde şi mai vede viaţa-n roz…

………………………………………………………………..
Ei, acum mă chemi în casă, ochiul să ţi-l oblojesc
C-ai intrat cu el în ţeavă şi-i umflat şi vineţiu.
Uite, că, mă fac al dracu’ şi nici nu te mai iubesc
Şi poţi să te rogi de mine, în genunchi, că nu mai viu…

Ochiul drept e sub teroare şi e foarte violet
Parcă m-a lovit copita unui cal cam violent.
29.11.2015.
versuri – Violetta Petre

trecere

la malul înserării
lumini se sting în oglinda râului
două felinare
petrec cântecul pietrelor
în aval de infinit
inimi ascunse-n scorbura îmbrăţişării
măsoară
pulsul rar al arborilor
aerul desfrunzit de păsări
îşi născoceşte zborul
din pântecul lăptos al cerului
tăcerea se cuibăreşte
în cuvinte înfrigurate
ochi de speranţe
ancoraţi în măduva râului
se îmbarcă în corăbii de hârtie
la malul înserării
trecătorii
respiră miresme de iarnă
din oglinda timpului
se scurg trupuri de nisip
două felinare
petrec cântecul pietrelor
… în aval de infinit

Ella Grecu

hai să-mi povesteşti despre trupul ei îngăduitor
ai vrea?
ai vrea să-mi vorbeşti despre acel lucru foarte puţin de povestit
mai ales că plouă şi apa are zece etaje înălţime
cu sute de camere goale
aruncate la tot pasul ca nişte trupuri de animale sedate
pentru a preveni muşcăturile de orice fel
cu palmele legate în lanţuri direct pe cimentul gol
ca să simtă cum le părăseşte viul
puţin câte puţin
aşa cum mai spui tu uneori
despre poveştile tale care îşi flutură palmele
mimând în colivie fluturii

sau nu
hai să nu vorbim despre niciun vinovat
ne-am putea privi tot restul vieţii prin gaura cheii
îmbolnăvirea
femeile care au călcat prin noi în drum spre ieşire
cafeaua rece din fiecare dimineaţă
piciorul tău îngrămădit în piciorul ei
şi frigul din stomacul doamnei gudurându-se
ca un câine de rasă printr-o rană deschisă unde ea
nu are niciun tu la îndemână
ca să te ucidă

(DD)

Radu Gyr.

O, BRAD FRUMOS…

O, brad frumos, ce sfânt pãreai
în altã sãrbãtoare.
Mã vãd copil cu pãr bãlai
si ochii de cicoare.
Revãd un scump si drag cãmin
si chipul mamei sfinte,
imagini de Crãciun senin
mi-apar si azi în minte.

Un brad cu daruri si lumini
în amintiri s’aratã.
In vis zâmbeste ca un crin
copilul de-altãdatã.
Intregul cer era deschis
deasupra fruntii mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
si numai scrum din stele.

Copil bãlai, Crãciun si brad
s’au stins în alte zile.
Azi numai lacrimile cad,
pe’ngãlbenite file…
Azi nu mai vine Mos Crãciun
cu barba-i jucause,
ci doar tristetile mi-adun
sã-mi plângã lângã use…

In bezna temnitei mã frâng
sub grele lespezi mute,
si-mpovãrat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omãtul spulberat de vânt
se cerne prin zãbrele
si-mi pare temnita mormânt
al tineretii mele…

 

Dar, pentru mine ninge fără rost…

De aş descoperi acum lumina
Mi-aş îmbrăca şi visele-n senin
Era o vreme când sfidam şi vina
Că râd prea mult, că toate-mi sunt prea-plin…

Când primăvara înflorea zănatic
Cânta pădurea, nopţile zburau
Cu aripi argintate, fantomatic
Mă îmbrăcam în stele şi să-mi dau

Un pic de verde îmi era cam teamă
Că se va supăra imaculata nea
Dar iarna nu mă lua deloc în seamă
Şi-mi troieneam iubiri şi dor în ea…

Ca un copil mă ghemuiam cuminte
În noaptea dinspre daruri aşteptând
Ningea în mintea mea cu jurăminte
Şi le-mplineam pe toate rând pe rând…

Acum, mi-e dor de mine şi ce doare
Că bradul nu-mi mai este ce mi-a fost
Şi ninge iarna asta, ce splendoare!
Dar pentru mine ninge fără rost…

Mai ninge-mă o clipă, cum mă ştiu
Când nu-mi erai copilărie, prea târziu!