E.K.G.

pe tine inimă
vor să mi te taie chirurgii
cu bisturie ascuţite dement
obsesiv
din magna cum laude strigă toţi
ameninţător că tu ai murit demult
şi numai fantomatic mai cutreieri
prin pieptul meu dependent
de tristeţe
ca şi cum amândoi suntem doar
o iluzie menită să le strice lor teoriile
frumos desenate pe diplomele
postuniversitare
de unde să ştie ei inimă
de câte uşi ai nevoie tu
de câte camere largi
pentru o iubire
care mă lasă fără respiraţie

atipic te încăpăţânezi
să mă porţi prin cele nouă ceruri
şi chiar mai sus
să trăieşti fără să ceri voie
acolo unde doar păsările îşi fac morminte

tu
eu10402385_10205993705136048_9124937109754022633_n

Reclame

Sfârșitul liniarității ființei sau excurs interior prin metaforă

Cititorule, ești pregătit?
Ești gata?
Te afli în fața unui text literar atipic, dar seducător. O călătorie ardentă, fascinantă și, in același timp, adictivă. Un text al interiorității ființei care descrie o realitate destrămată, metaforizată și intensă. Este un tip de lectură care transformă, manipulează, seduce, așa că, fii atent! La sfârșitul excursului lecturii te vei găsi un altul, o ființă umană imbogățită de o nouă experiență, o nouă perspectivă asupra realității.
Temporalitatea este pulverizată sub imperiul unei introspecții atroce a personajului principal, tot textul este un monolog dialogat cu reflexiile acestuia, un act de autodevorare cognitivă, un act narcisic, necesar, dar în același timp, nedorit. Un spațiu al oglinzilor, al reflectării continue cu o singură direcție, profunzimea, abisul. Între realitatea ordinii și universul profund dezordonat are loc o dramă, o dramă naturală și firească, la fel ca și lăcomia frunzelor hrănindu-se cu lumina. Un text adânc , metaforizat, plin de trimiteri semiotice si basculări ale semnificantului în semnificat și invers, un text care, la o primă vedere, pare a fi un text greu și încărcat, dar care, odată atins și gustat în călătoria lecturii, devine răvășitor, intim și direct, uneori poate chiar prea frust și care are marea calitate de a transforma lectorul în participant, a-l proiecta pe acesta în chiar substanța romanului, ceea ce, în sine, este o uriașă reușită.
Întrebarea care plutește la suprafața metatextuală a romanului este sincopa ontologică a personajului principal: ”Cine sunt eu?” intrebare care devine, odată cu excursul prin text, o întrebare obsesivă ce i se transferă chiar cititorului. Este un text existențial prin excelență, iar basculările de situație, temporalitate, memorii personale, loc creează, la o primă vedere, ideea de nonliniaritate. Nimic mai fals, aici avem de-a face cu decrierea liniară a interiorității unei ființe care se vrea auzită, simțită, gustată, și nimic nu este mai nonlinear decât viața. Există o gradualitate consecventă sieși, care se lasă descoperită odată cu traversarea spațiului lectural, o gradualitate de creștere și descreștere a stărilor emoționale și a dubitațiilor cognitive ale personajului, la fel ca un ocean, flux și reflux, interioritate si exterioritate a ființei, stare de fericire supremă și depresie absolută, succedându-se una alteia, o limită a umanității în sine. Într-un sens strict, asta este și miza jocului, unde și ce definește umanitatea noastră profundă prin perspectiva personajului acestui roman, iubire, ură, dispreț, memorie, nostalgie, megalomanie, umilință, suferință, nu este sentiment general uman care să nu îl macine pe acesta. O mobilare a ființei și o înnobilare a acesteia.
Prin textul pe care ni-l propune, Daniel Dăian ne propune un pariu în afara umanității noastre directe, superficiale, sociale. Suntem noi capabili să înțelegem resorturile intime, uneori abisale, contorsionate și, de ce nu, monstruoase, care ne determină acțiunile și modul de autoreprezentare? Fie și numai din acest punct de vedere restrictiv, textul în fața căruia ne așezăm este o reușită deplină, apoi ne rămâne nouă, celor care pătrundem curioși și, oarecum nerăbdători în acest text, să descoperim și sensurile latente ( și nu sunt puține) pe care le are acest text. Pentru că nu este un text univoc, iar metaforele care-l impregnează, aproape până la refuz, transgresează liminaritatea unui înțeles direct și ne trimite către un intertextualism ce trece dincolo de mizele limitate ale postmodernismului, inflamând realitatea de alte tipuri de realitatea subiectuală.

Conu Marius10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

Adevărul este că nu contest lucrurile mici și naive. Nu contest nici măcar oamenii ușor deprinși cu vârsta înaintată. Prefer păsările în poemele mele. De ce? Pentru că zboară necondiționat. Chiar și cele interioare. Iubesc punctele! Pentru că nu au capăt. Iubesc și neiubesc. Caut și nu caut. Urc și nu urc tot mai sus prin dumnezeu. Adevărul este că sunt. Adevărul este că ești pe jumătate din adevărul meu Tu cobori mai repede decât reușesc eu să urc!

(DD)10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

Urc treptele,   intru în cameră  bătrâna se răsuceşte încet.Fiind oarbă se bazează  doar pe auz iar eu numai cuminte nu sunt, o împing, îi mai iau lingura.

-Măăă! Măăă! Stai mă cuminte n-auzi? Măă!! Măă, stai măă!

-E şi ea un suflet necăjit, zice bunica împingându-mă afară din cameră.Vreau să o schimb şi îi este ruşine cu tine aici.

-Bunico dar e oarbă..De unde ştie ?

-Du-te! Du-te pe sus şi vezi ce face boracul!  Ştie că eşti aici copile, du-te că iar face Dan vreo prostie..

Trec două ore , timp în care bunica roboteşte prin curte,închide animalele, bunicul aleargă să dea fân la vite.Cobor la străbunica şi observ că are limba scoasă:

-Bunico! Bunico! Are limba scoasă! Moare bunico! Moare!

-Aprinde repede lumânarea că poate moare!.Să nu se ducă fără lumină!.Repede!

Aprind lumânarea dar străbunica nu moare.Dis de dimineaţă mă trezeşte Sorin cu noaptea în cap:

-Hai la şoric! Hai la cauciuc! Hai că tăiem animalu’!

Tanti Ioana se învârte prin curte cu un lanţ de priponit vitele apoi face semn către muta să intre în grajd.Un bărbat solid , roşcat, prinde porcul şi -l trânteşte rapid pe zăpadă iar ceilalţi se aruncă asupra lui.O mână iscusită  introduce cuţitul  şi sângele se lăţeşte ca o hartă roşie pe zăpadă. Mama Ioana, mică, gậrbovită de spate de parcă ar căra cu ea un sac de ani trece cu o oală mică în mậnă peste animalul ucis spunậnd cuvinte numai de ea ştiute:

-Asta e pentru sufletul animalului, n-ai văzut că şi mamaie-ta face aşa? Mă corectează Sorin trăgậnd de urechea porcului.

Apoi e învelit în paie şi focul se ridică voios dansând în frig.Ce bun e şoricul! Parcă nici gerul nu mai muşcă aşa!.Vecinii spală porcul iar muta se apucă de desfăcut la măruntaie şi slănină.Am îngheţat de frig iar mâinile nu mi le mai simt.Grig s-a aşezat pe scaun cu un pahar de răchie iar ţiganul Pavel aproape de el.Nu ştiu cum se face că Pavel scoate o sticluţă cu gazolină zicând:

-Stai să mai pui pe foc că se stinge!

Până să sară Grig, flacăra se urcă obraznică pe picioarele lui arzându-l.Cei doi iau foc iar pisica, aflată printre picioarele lor fuge de mama focului cu flacăra în blană:

-Prinde-o! Prinde-o că se duce în fânărie şi ne-a luat dracu! Zbiară Gele aflat la poartă.Prinde-o! Dă-i cu ceva în cap că-i vai!.Unii fug după pisică, unii fug după  masină să-i ducă pe arşi la spital..Ana îşi smulge părul din cap, trânteşte baticul urlând mai tare ca nefericiţii accidentaţi.Plec acasă sătul de imaginile acelea iar tataie-mi-o mă întreabă:

-Cin’te-a pus să mergi acolo? Cu cei duce la Tg Jiu acum? Du-te în casă! Eşti tot murdar şi miroşi ! Te-ai dus acolo, luai foc nefericitule ! Luai foc şi ardeai ca şoarecu’ ! Marş în casă şi te spală ! Să nu te mai văd !30782784-256-k411115

Ingeri Captivi frgm

-Stai! Stai mă! Una pleci? Vrei glonţ? A? Glonţ vrai?

Îmi arată puşca, m-am oprit brusc, o brumă de instinct mă duce pe calea minimei raţiuni mai ales că în spatele meu păzesc alţi doi militari.Trenul doarme cuminte pe linie, o linie către nicăieri căci gara s-a ascuns undeva în ceaţă iar liniştea se zbate adậnc pe sub boghiuri , şine , lemn.Gyuri bate în uşă, aceasta se deschide în două mậini mari care mă saltă ca pe un sac de cartofi..

-Na tu scăpat de Gyuri! Tu trebia omorật! Na!

E ultima secundă cậnd îi vărs cu privirea chipul negricios,corpul revărsat ca o Dunăre primăvara peste centura cu care e încins.Ştiu că voi găsi alţi Gyuri, alţi scriitori în ale bătăii dar simt că pe moment că viaţa mea a mai prins cậteva ore de drum spre 30 de ani.

DRUMURI DE PIATRĂ..

Nu-s mort, nu-s mort decật de foame, foame pe care o simt ca pe o iubită avută mereu aproape pe coşul pieptului ce se ridică din minută în minută ritmic.Caut drumuri de piatră pe care nu le vreu, strig destine acolo unde Dumnezeu m-a uitat  în bậtele gardienilor, mă alint în vreun tren ce mă aruncă mereu înainte, mereu acolo unde nu mă aşteaptă decật numere şi bă ăla!.Sunt bă ăla, fără nume, fără măcar a avea un pumn de ţărậnă pe care să-l numesc al meu.Pustnic în ţara pustnicilor, orb într-o lume oarbă legată la gură cu sậrmă ghimpată, mitraliere şi paznici reci ca  moartea.Acum traversez Ardealul din Gherla în Aiud ca să mă opresc cuminte pe Dunăre.Un bac mare, imens îmi va fi casă, masă şi frig împletit în acelaşi gol al burţii omniprezent.Plouă ziua, plouă noaptea cu ţurţuri de gheaţă şi lipsă totală de aer căci în bunătatea lui Patrulea se mai aşează cu fundu-i mare cật o zi de post pe singurul firicel de aer posibil.

Ore, minute, secunde, carusel în piatră, peste care din timp în timp se scurge Dunărea furioasă luậnd cu ea tot ce se poate lua mai repede şi fără prea multe regrete.Aici nu-i regretă nimeni pe cei ce se duc cerului, în locul zacerii lor creşte iarba subţire pe care odată şi odată vor paşte nişte miei.Fac dragoste cu aerul coclit mirosind a baracă şi a moarte, a paznici prinşi în cậteva vorbe stậlcite prin luneta biciului: Ia-l pe 5! Ia-l pe 5!

Ţine aproape bă! Ia-l pe 5 şi ţine aproape! Nu 6! Nu 4! Ia-l pe 5 bă!

Traversăm cậmpii, văi uscate, văi îmbolovănite, pietre ce se înfig suliţe în bocancii rupţi în zdremţele devenite rậuri.Mi se face dor de prima iubită, i-am uitat chipul, trupul, mirosul de femeie mi-a rămas prins între două rădăcini amintire, mi-am închipuit mereu şi mereu iarba pe care am culcat vise rămase atật de departe.

cântec orb de iubire

cântec de fântână
unde nu simţi greutatea lanţului
care te leagă de cel iubit

un loc comun unde respirăm
unul prin celălalt

destin travestit într-un cerşetor orb
care nu vede decât cerul ascuns înlăuntrul lui
restul e trădare
(iar trădarea totuşi ceva atât de omenesc
căci îi mişcă mai mult pe oameni)

o clipă în care nu se mai moare
în care s-a murit cândva
pentru 30 de arginţi

floarea oţelită a unei nopţi
în care cuvintele sunt oarbe
se lasă atât de uşor prinse
în plasa de fluturi1450827_10201257795341411_1212829158_n

 ,,Voiam să mă atingă.

Ochii lui deja mă ardeau, iar eu ştiam ce se ascunde dincolo de întunecimea fierbinte.

Orice altceva. Dar nu iubire.

Un deja vu delicios și dureros și fără scăpare.

Nu mă iubea.

Dacă m-ar fi iubit mi-ar fi adus flori.

Sau poate ar fi adus o sticlă cu vin și fructe. Pentru un picnic în doi, într-un parc, în văzul lumii.

Poate ar fi irosit nişte cuvinte înainte să mă sfâşie cu privirile acelea oţelite.

Dacă m-ar fi iubit ar fi sunat să îmi spună că au înflorit caișii.

Că magnoliile se dezvirginau indecent și dureros pe alte crengi, în alte lumi…

Si că durerea lor îi amintea de mine…

Sau că primăvara plesnește în muguri și că asta l-a dus cu gândul la mugurii rozalii și sensibili ascunși sub rochia mea.

Că ar vrea să mă invite la premiera unui film, apoi la o plimbare, mână-n mână.

Exact ca doi îndrăgostiți…

Dar el nu mă iubea.

Iubirea pentru el însemna carne. Mai ales carne.

Știam că m-ar fi înghiţit fără să mă mestece.

Sau poate m-ar fi mestecat îndelung, doar ca să-mi simtă gustul sângelui şi tandreţea cărnii pe buzele la fel de aspre ca şi palma care mi-a atins fugar umărul gol.

N-am tresărit.

Nici măcar n-am tresărit.

Mi-am amintit că era un bun conductor de electricitate.

Și m-am gândit că un afurisit de gest poate învia toți morții pe care i-am abandonat, unul câte unul, atunci când am închis și ultima ușă.

În schimb el a tresărit şi m-a privit îndelung.

Își amintea de mine. De mine toată.

Mi-a atins ușor buzele cu vârfurile degetelor. Eram vie. Incredibil de vie. Pe interior însă, muream puțin câte puțin înfășurată în giulgiul mătăsos al unei iubiri care n-a fost să fie.

I-am privit gura frumoasă, și atât de masculină, și atât de aproape…

Zâmbi.

Știa.

Ochii lui făceau deja dragoste cu gura mea, îndrăzneți, nerușinați…

Carnea noastră răbdătoare şi plictisită începuse să învie uşor simţind apropierea.

,,Nu poți fugi o viață,, mi-a șoptit. Nu poți fugi toată viața mea,,

Palma lui a coborât pe curbura gâtului, dureros de încet și s-a rotunjit, mult prea strâns, pe umăr.

Știam că ar fi fost de-ajuns un singur gest și gura lui m-ar fi supus unui deliciu carnal care m-ar fi lăsat înfrântă și fără aer.

Dar nu asta voiam, nu voiam să fac dragoste cu el.

Unul ca el dădea dependenţă şi eram deja sătulă de proprii demoni.

Nu mai aveam nevoie de încă o echipă devoratoare. Nu de echipa lui. Tocmai mă eliberasem. După mult timp, dar mă eliberasem. Vie și întreagă.

Voiam însă atât de mult să mă atingă încât pielea mea începuse să-și amintească mirosul lui.

Îl adulmeca, animal de pradă, felină fluidă şi catifelată ieşită la vânătoare.

Voiam doar să-și lase palma aspră să mă răscolească.

Îndelung, şoptit, fără oprire, ca atunci când cineva încearcă să-ţi scrie cu degetele pe coapse un cuvânt cu o mie de litere.

Să mă desprindă uşor din mine însămi, să mă las în urmă, să mă uit, să mă pierd, să-mi simt doar pielea înfăşurată în palma lui.

Moale şi cuminte.

Doar palma lui şi pielea mea într-un dialog mut şi tandru, într-un schimb echitabil de energie erotică.

Să se topească apoi în întuneric, aşa cum a apărut şi să mă lase cu ochi febrili, buze aprinse şi sâni întărâtaţi.

Singură.

Strânsă într-o cochilie în care nu încap doi.

Niciodată doi,,

1521863_10204558014605181_9216164415533710007_n