[în lumea ei moartea se târa]
pe cuvânt de șarpe
și din cauza acestui lucru
gândurile oamenilor
creșteau în lungime până când atingeau cerul
cu un dinte atât de veninos
încât
nu mai îndrăznea nimeni
nici măcar moartea ei
să se târască prin viețile lor

(DD)10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

Advertisements

Cand viata doare, mai rau decat orice rana

Se trezi deodata, la atingerea unei aripi de inger. Adormise plangand, pe la miezul noptii, dupa ce avusese un dialog aprins cu fiica ei. Ana isi pieruse sotul de curand si incerca sa se obisnuiasca cu noua ei stare sociala si sa descalceasca toate itele ramase incurcate, probleme nerezolvate, nestiute…avusese o viata grea, mai mult singura, fiind si barbat si femeie, calindu-se de-a lungul anilor.Sub sensibilitatea excesiva se ascundea o femeie puternica, care stia sa infrunte orice furtuna care i/ar fi amenintat linistea caminului.Isi iubea fata ca pe ochii din cap, si/ar fi dat viata pentru fericirea ei.Dar, de la moartea tatalui ei, Bianca se schimbase brusc…avea o aversiune vizibila pt. mama sa si nici nu incerca sa o ascunda.Poate ar fi preferat sa moara Ana…cine mai stie? Suferinta ne schimba uneori, de nu ne mai recunoastem.
Cerul diminetii prevestea o zi grea, apasatoare. Ana incerca sa se ridice din pat, dar senzatia unei prezente ingeresti nu disparuse. Ceva, un parfum de tuberoze ii inunda narile si cauta cu privirea sa vada ceva, care sa-i confirme ca nu este nebuna. Stia ca cineva, ceva era acolo si vroia sa-i comunice ceva; soapte nedeslusite, venite parca din alta lume ii dadeau tarcoale ca un sarpe amenintator; erau franturi de cuvinte neintelese, cu tonalitati din ce in ce mai acute…ingerul nu era inger, era ceva malefic, creat de imaginatia Anei. O atinse usor pe un umar si bratul ii disparu…apoi un picior, o ureche, un san, etc. Ramase doar o jumatate din ceea ce fusese: alege, doamna mea, va trebui sa alegi sa traiesti asa, sau sa vii cu mine!
Groaza puse stapanire pe femeia suferinda…nu mai conta nimic, decat linistea pe care o astepta de cand se nascuse si pe care stia ca nu o va avea niciodata…
Intinse bratul care-i mai ramasese si infasca medicamentele de pe noptiera….le inghiti cu nesat si cu un zambet de invingatoare privi spre entitatea nascuta din min tea ei bolnava…
Bianca o privea ingrozita, paralizata de gestul mamei ei…era prea tarziu si candva ii promisese Anei ca o va lasa sa plece sa-si gaseasca linistea…
Ana scoase un suspin si intinse bratele spre fiica ei; era 9 iulie, o zi de duminica neagra, neobisnuit de rece, ziua in care se nascuse…Clopotele strigau in legea lor, ca de fiecare data, vestind utrenia si eliberarea unui suflet din ghearele propriilor lanturi…
Ningea in mijlocul verii…de undeva se auzea ,,nebun de alb,, / ,,si te iubesc cu mila si cu teama, tot ce-i al tau imi apartine mie,,…

Vio Violetta Petre10175047_846240925392315_8950177541325952564_n

Orbii de ceară
.
Albastrul de mâine își strigă o mare.
O știe departe, străină și caldă,
Pe raftul de suflet, femeia din zare
Își lasă tăcerea în valuri să ardă.
.
O, ce lumină îi trece prin vene!
Acum răsfățată, aproape zidită,
Mai vine o clipă, o alta se cerne,
Și-o voce stelară se vrea infinită.
.
Când oaze în fracuri pornesc spre niciunde
Să cheme ostașii iubirii-ntr-un fel,
Ispita credinței în umbră pătrunde
Și-n sân își ascunde năvalnicul țel.
.
Din ierburi polare vin leacuri țesute
Cu setea uitată-n trofee de dor.
Se cântă-nserarea. Privește iubite!
Toți orbii de ceară se pierd într-un zbor.
10255341_741879385857425_1667811026937960710_o

[soarele meu se descompune în mijlocul orașului]
ca orice vietate
pentru care întâmplarea este doar un mijloc
de a călători prin moartea
ce bântuia lumea dezbrăcată într-un cal troian

la fel cum o femeie își acoperă frumusețea
sub un strat gros de fond de ten
soarele meu se adâncea tot mai mult în chipurile oamenilor
putrezea până adânc sub hainele lor tinere
într-o încercare de a le scoate inimile la plimbare
în largul orașului care
țipa și se clătina din toate oasele clădirilor

chiar și mult mai târziu de miezul nopții
soarele putrezea la fel ca și oamenii rămași fără inimi
în mijlocul absolut incoerent
al acestui poem

(DD)10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

noaptea asta e o metropolă din ape vrăjite
.
îngeri în culori stau de veghe vor înflori nuferii nopții
cerul se scaldă în iarbă o cămașă nouă îi face cu ochiul
își adună stelele pentru sărbătoarea undelor
ești atât de aproape dar sigur porți o năframă pe suflet
o ciocârlie pornește să cânte din tabloul cu spini
îi prind sunetele
noaptea asta e o metropolă din ape vrăjite
.
am poposit într-un bob de mister
acolo sunt cheile peșterilor acum știu cum se înlocuiesc licorile
cu dimineți preferate
vezi îngerul bate din palme
pe mânecă are un calendar din el curg litere de foc
să fie un joc cardinal
ori pulsul nemăsurat al schimbului de duminici
.
ascultă cresc toți copacii deodată
ce feerie pe marginea stâncilor în țara cu ferestrele pe drum
lângă mine se întinde o rugă prin ea trec stări cochete
un fel de târg al aripilor uriașe
care a cunoscut țărâna din regatul albastru
10255341_741879385857425_1667811026937960710_o

[dacă eu sunt o treaptă respinsă ]
dintr-un lung șir de trepte
iar tu ești un produs în curs de afirmare
până unde crezi că voi rămâne să îți spăl
culoarea sângelui?

(DD)10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

Ce înjurături zbuciumate urmează la rând. Un fel de cor madrigal al celor care nu știu să se exprime în morse. Un fel de eu alcătuind beția din cele mai frumoase două cuvinte. Sau un altfel de eu adormit iremediabil în ochii doamnelor și domnișoarelor de luni.

(DD)

DEZVALUIRI DIN ARHIVELE SOVIETICE : PETRU GROZA SI ANA PAUKER IN FA ȚA LUI STALIN

CER SI PAMANT ROMANESC

Stalin în discuție cu Petru Groza și Ana Pauker

Documentele din fostele arhive sovietice sunt de cel mai mare interes pentru cunoaşterea istoriei României în perioada comunistă.

Bariera lingivistică a făcut însă ca valorificarea lor de către cercetătorii români să fie cu totul insuficientă.

Pentru a ilustra valoarea acestor surse, reproducem mai jos un fragment din stenograma sovietică a discuţiei din 3 februarie 1948, dintre I.V. Stalin şi delegaţia română, condusă de dr. Petru Groza (alcătuită din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lothar Rădăceanu), delegaţie convocată la Moscova pentru a semna Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală (4 februarie 1948).

 Stenograma (tipărită în revista „Istocinik”, nr. 2/2002) a fost menţionată de mai mulţi cercetători, dar atenţia lor s-a îndreptat, cu precădere, asupra problemei insulelor de pe Braţul Chilia, ocupate de sovietici în toamna anului 1940.

În rândurile de mai jos, redăm o altă parte a discuţiei, care dezvăluie…

View original post 631 more words