Furia nopţilor albe explodează doar o secundă, dar câte ravagii poate face!
În mine îşi fac cuib îndoieli şi temeri şi nu mă mai cunosc…mi-am prins în păr un poem la întâmplare, un poem de-al tău…ştii ce frumoasă eram?
Cu cât mă uitam mai mult, cu atât imaginea devenea mai neclară, umbrită de neiubirea ta…şi durea…atât de tare, că cioburi argintii săreau în toate direcţiile…nu m-am ferit, vroiam sânge ca fiara înfometată din junglă…sângele meu…
L-am lăsat să curgă din mine până s-a uscat poemul tău…şi el se hrănea tot cu sângele meu…
Dar cui îi pasă, că eu zac undeva pe marmura roşie din baie, atât de albă şi fără viaţă?
Căci fără sângele meu, mai am o viaţă-n mine, dar fără poemul tău mă prăbuşesc în gaura neagră a neputinţei mele de-a citi alt poem…
Ce putere au poemele astea ale tale asupra mea! Cred că atunci când le scrii, le atingi cu buzele, apoi le tragi o înjurătură, aşa…ca o ştampilă ”a tine”…
Altfel, cum să înţeleg paradoxul de-a te vrea şi-a nu te vrea?
Vio Violetta Petre10175047_846240925392315_8950177541325952564_n

Advertisements

PANZA DE PAIANJEN P 2

-Chiar asta trebuie să faci începậnd cu lunea viitoare.Să fii acolo în mulţime, să vezi, să fii ochii şi urechile mele.Apoi te aduc la Bucureşti pe final de an, poate cine ştie? Punem corbu’ la cuşcă.Şi nu uita! Să ai mereu un pistol la tine! Contează mult!

LUNI…

Am ajuns în Timişoara spre prậnz, linişte cật încape,trec pe lậngă catedrală apoi mă opresc să-mi cumpăr ţigări.Vậnzătorul mă priveşte ciudat, împinge pachetul apoi cască ochii în suma măricică pe care i-o vậr sub nas:
-Ceva probleme? Ai văzut ceva rău pe aici? Trebuie să plusez cumva?
-O să vezi matale peste cậteva minuţele, du-te la Continental şi mai vorbim.Ce vreme toar’şe! Ce vreme!
Mă cazez greu spre imposibil , holul e plin de oameni care mişună în stậnga şi-n dreapta, fumul gros de ţigare se ridică pận-la tavan iar recepţionerul traversează culori transpirate: roşu, galben, alb.
-Vreţi o cameră? Nu mai bine mereţi dumneavoastră mai sus pe stradă? Oricum nu vă veţi putea odihni aici.E o adevărată nebunie, parcă toată Rusia s-a mutat aici.O fi frumos oraşu’ da’..
-Dă-mi nenorocita de cameră şi după ce ieşi din tură caută-mă, vreau să-ţi dau un coniac.Aveţi aşa ceva nu?
Îi arăt legitimaţia de la securitate iar scumpa sa faţă se schimbă din nou în zeci de culori coroborate cu nodurile ce-i urcă ritmic pe gậtul subţiriu în sus.
-Stai calm, nu omor pe nimeni, sunt în concediu.Iubesc oraşul ăsta! Tu nu?
-Da.. da.. da cum să nu? Da..
Încă-l mai aud tremurậnd cậnd intru în lift, gagii sunt gălăgioşi totuşi bine organizaţi iar gecile negre îmi dau fiori.Camera e cocoţată la etajul 7 deschid fereastra şi mă crucesc pentru prima dată.
“ Mama mă-sii! Cậte auto lada aici, mişcarea e în toi să vezi care pe care! Davai! Davai!.

LITURGHIE

Oricand o poezie de aur

„Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“

Liturghie

Anii noştri schingiuiţi,
anii crânceni te săpară,
cimitir de osândiţi
de la margine de ţară.

Ne-au adus din închisori
robi ai stepei dobrogene,
să împrăştiem pe flori
roua strânsă de sub gene.

View original post 112 more words

Andrei Ciurunga

„Ingerii sunt spirite inaripate, prietene cu spiritul tau inaripat.“

Aşteptare

Iubito, astă seară te aştept
cu stelele pe cer îmbobocite
şi ca să poţi intra pe nesimţite, 
deschid fereastra care dă în piept.

Să nu te temi că sârma dimprejur
Va sfâşia în ghimpi mătasea rochii.
Tu treci hotarul dincolo de ochii
Înveninaţi ai paznicului sur.

Aşa cum ştiu că poţi veni acum
Eşti o lumină numai, o părere,
Întruchipată toată din tăcere
Când pleacă magii somnului la drum.

Am văruit pereţii cu argint,
În aer simt aripi de libelulă
Şi-acum presar goaroafe prin celulă
Cu bucuria crudă că te mint.

Aşează-te uşor şi nu-ncerca
Să rupi cu şoapta armonia sfântă.
Claviatura sufletului cântă
Când o atingi cu-apropierea ta.

Dar zorii bat în gene. Mă deştept,
Acelaşi gol din adâncime suie
Şi ca să pot ascunde tot ce nu e,
Închid fereastra care dă în piept.

Din antologia: “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu

View original post

[în perioada când tu vorbeai cu nemiluita]
turnurile creşteau din paşii poetului
care a luat sfârşit
într-un pat de spital atât de simplu
încât
nici nu mai prezenta interes
golul pe care deliberat îl provocase
în oamenii locuinţă
cu mult înainte ca aceştia
să se transforme în gropi
de sacrificiu
(DD)
P.S. Ca de la poeţi la poeţi: un poem dedicat lui Nichita10336770_536205479824142_8992054359226669955_n

Pentru ca Nichita

NICHITA STĂNESCU
Îngerul cu o carte în mână
Trecea un înger,
pe un scaun negru aşezat.
Trecea prin aer, liniştit
şi mândru.
Eu îl priveam de la fereastră, cum
prin ziduri trece ca prin fum.
Primeşte-mi un cuvânt, strigai,
tu, îngere, împins din rai
de-un vânt stârnit, de-o apăsare
a vreunui gând cu mult mai mare.
Dar îngerul tăcea, trecea
pe-un scaun negru stând, citind
o carte veche, strălucind
în legătura-i de argint, şi grea.
Trecu prin blocul nou din piaţă.
Trecu prin chioşcul alămiu
al staţiunii de benzină,
abstras, divin.
Primeşte-mi, îngere, strigai,
paharul care-l beau, cu vin.
Pâinea primeşte-mi-o şi sarea…
Mi-apasă-n coastă înserarea.
Dar îngerul tăcea, trecea
prin soba din odaia mea.
Pe un scaun negru sta, citind
o carte grea cu solzi de-argint.
Când fu în dreptul meu, strigai –
o, îngere venit din rai,
mă lasă să m-atârn şi eu
de scaunul tău, de braţul tău.
Abia putui de un picior
de scaun, să m-agăţ din zbor.
Astfel prin aer şi prin ziduri
cu îngerul zburam şi eu,
la fel cum flutură în vânt
mătasa unui steag înfrint!
Şi mă răneam de-acoperişe,
de ramurile verzi, piezişe,
şi mă izbeam de stâlpii lungi,
de cabluri şi de sârme şi de dungi…
Mă desprinsei de sus căzând
în piaţa înserată, liniştită.
O, el se-ndepărta zburând,
prin aer şi prin ziduri străbătând
cu cartea-n mâini, citind cu patimă
necontenită.
O, el se-ndepărta şi eu
tot mai vroiam să-l văd, prin seară.
…Dar el s-a dus alunecând,
împins în rai ca de un vânt,
sau, poate, de-apăsarea unui gând
cu mult mai mare.

Insuficienta mea stare de spirit a început să curgă din toate găurile. Pentru bunul mers al tuturor lucrurilor şubrede. Eu chiar cred în regula de trei simplă pentru că este singurul concept care se poate transforma oricând în spânzurătoare. Plus de asta vine o vreme când toată lumea din noi o să îşi aştepte cuminte rândul la eşafod. Problema care nu ştie să se facă înţeleasă ca fiind problemă. Onanistul artificial care nu a supt niciodată din urletul unei femei. A preferat mai bine să înveţe urletul ei pe de rost. Mâna întinsă nu ar trebui refuzată niciodată. Ar putea să fie un înger care are nevoie de nepăsarea noastră. Sau un avertisment înainte să fim aruncaţi în groapă cu toată moartea lumii la îndemână. Acesta este motivul pentru care accept să îndur zgomotele lopeţilor care acoperă. Este singura mea certitudine. Care urmează!
(DD)10336770_536205479824142_8992054359226669955_n